Draga mea,

M-am trezit din nou în holul abandonat, întinsă pe podeaua-i rece ca gheața. Mă doare capul puternic și nu știu cu exactitate cum am ajuns aici. De data aceasta, becul luminează difuz, slab, o lumină albă și rece. Din tavan și pe lângă bec picură apă subtil. Cred că afară plouă puternic, iar apa-și găsește lăcaș printre crăpăturile tavanului s-ajungă aici. Asta ar explica zgomotul de pe fundal pe care-mi este greu să-l definesc, de parcă ar fi o limbă necunoscută. Mă-ntreb: Oare câte zile au trecut de când sunt aici? Mi-a luat ceva să îmi fac curaj să încep. Oare-mi citești scrisorile?În mâna dreaptă am 100 de chei, iar una din ușile acestea e ieșirea din casă. Astăzi am decis să deschid prima ușă. Să-ncerc. Până nu le deschid pe toate nu voi ști care mă duce de fapt acolo unde trebuia să fiu de la bun început.

Mă ridic hotărâtă și respir profund de câteva ori. Cu pași mărunți mă-ndrept spre prima ușă din dreapta mea. Ușa asta are culoarea lila și cum mă uit la ea, un miros de liliac mi se ivește în minte ca o dulce amintire de primăvară într-un loc întunecat și rece. Cheile astea or fi în ordinea ușilor oare? Îmi fac curaj și aleg intuitiv una cu formă de inimioare la capăt, trei la număr, și o introduc timid în încuietoare. O întorc în yală și, ce să vezi, ca prin magie, din prima, se deschide.

Un val de emoții mă ia și cu nesiguranță pășesc în interiorul camerei. Acorduri de chitară spaniolă se aud pe fundal, în surdină. Nu văd nimic. Camera este întunecată, fără vreo rază de lumină. Dar mai aud ceva. Încerc să mă concentrez mai degrabă pe zgomotul de fundal decât pe sunetul chitarii. Aud un zumzăit de voce de parcă cineva, o femeie, îngână melodia suav. Mai aud ceva. Se aude un sunet repetitiv, ca o mătură ce adună pulberea și gunoaiele de pe podea. Doamne, de-aș avea puțină lumină în întunericul ăsta! Nici nu termin bine gândul, că sunetul măturii se oprește de parcă cineva mi-a auzit gândurile. Am zis-o cu voce tare? Hmm.. asta chiar nu cred.  Să-mi fie oare gândurile auzite de acel altcineva în cameră în afară de mine?

Un hârșâit de cârpă pe sticlă începe să răsune cu ardoare și.. pufff, o rază de lumină începe să-și facă loc printre tonele de praf de pe fereastra din dreapta mea. Un chip de femeie stins și obosit, cu ochii ușor căzuți se ivește în lumina ce acum pătrunde în cameră, mărindu-și intensitatea în vreme ce curățatul geamurilor continuă o perioadă considerabilă. Cineva face curățenie într-o cameră întunecată de trecerea timpului și de murdăria adunată în ceea ce pare a fi o perioadă de ani de zile. Foarte mulți ani aș zice. Locul acesta și holul par să fie abandonate de mult. Peste tot în cameră văd plante ofilite și uscate, , manechine răsturnate pe jos, bucăți de obiecte adunate ca într-o colecție, praf, murdărie și noroi, rând pe rând începând să își facă simțită prezența greoaie pe măsură ce razele de afară luminează camera din ce în ce mai mult. Fără să mă gândesc, entuziasmată brusc că pot vorbi cu cineva să-ntreb de locul acesta, deschid gura și zic:

– Bună ziua! Ce e locul ăsta? Cum ați ajuns aici?

Nimic. Mai repet o dată.

– Bună ziua! Mă auziți? Ce e locul ăsta?

Nimic. Nu mă aude. Rămân blocată preț de câteva secunde, uitandu-mă aievea la tabloul care își continua activitatea de parcă eram invizibilă. Scutur capul buimăcită și mai încerc o dată, de data asta mai tare.

– Bună ziua! Mă auziți? Hei! Vă rog, spuneți-mi și mie ce e locul ăsta. Nu știu cum am ajuns aici. Aș vrea să merg acasă. Nu vă deranjez mult. Vă rog, ajutați-mă! Vă rog!

Nimic.

Femeia continua să îngâne cântecul încet de parcă vocea mea nu răsuna deloc în cameră. O fi aievea? Doamne, am halucinații? Ce să fac? Nici nu termin bine de zis că imaginea din fața ochilor mei începe să se dizolve și apare o alta. Oh nu! Chiar am. Dar ce se întâmplă? De îndată ce mă întreb ceva pe mine sau pe Dumnezeu se întâmplă un lucru, de parcă primesc un  răspuns de fiecare dată. Doamne, tu m-ai pus aici? Ce sunt astea? Nu termin bine nici gândul și aud un râs de femeie în timp ce imaginea din fața ochilor mei se face clară.

Tot pe acorduri de chitară, o femeie dansează într-o rochie roz-piersicuță, într-o cameră, radiind fericire și chicotind. O fi…? Da! Da! E camera de la-nceput și acum e curată. Cu curiozitate pășesc din locul în care eram înțepenită. Nu mă aude și nici nu mă vede, deci cred că nu se întâmplă nimic dacă mă plimb pe aici. Cred că am viziuni. Mă simt ca într-un joc de Virtual Reality. Povestea asta pare așa reală! De fiecare dată când se schimbă imaginea, un val de energie îmi străbate brusc corpul. Un fel de surprindere și curiozitate mă ia și stau acolo înțepenită să aflu mai multe. Oare următoarea ușă ce ascunde?

Mă uit în jur și camera are formă ciudată, ca de inimă. Nu mai e pic de praf, noroi și nici murdărie. În locul lor stă strictul necesar într-o cameră: un pat, un dulăpior și un birou cu scaun. E curățenie lună acum și foarte simplist. Sunt două ferestre, una în stânga și una în dreapta și-s așa mari! Lumina puternică a soarelui încălzește acum și luminează puternic camera. Pe peretele unde-s ferestrele e un munte de flori agățate tot felul. Cât timp o fi trecut oare? Îmi amintesc că parcă am văzut o urmă de uscături mai devreme, iar acum nu mai e niciuna. Hmm!

Știi, toată întâmplarea asta m-a făcut să mă gandesc… Oare ce înseamnă pentru tine ”a-ți face curățenie în suflet”? Sau în inimă. Ori nu e inima casa ce adăpostește sufletul fiecăruia ca o manta de protecție împotriva lucrurilor ce îl pot răni? Și de ce oare are ferestrele atât de mari? Să dai din tine oare cu toată iubirea și nu cu țârâita? Dar oare bucățile de suflet, ce ies pe poarta-i, se întorc vreodată? Femeia asta era atât de stinsă la început și pare-mi-se că a înflorit odată cu florile de pe perete și cu lipsa mizeriei ce la început făcea camera să pută a hoit. Arunc o ultimă privire în jur, parcă să-mi amintesc frumusețea camerei mai târziu, ca un exemplu de la alții. Când termin, închid ochii și cu o insipratie profundă, de parcă rămăsesem  fără aer o bucata bună de timp, mă ridic de pe podea dintr-un fulger și mă trezesc din nou în holul abandonat, în același loc din care iți scriu scrisorile. Am visat? Ce e locul acesta? Să te trezești din vis în vis este posibil oare?

Am atâtea întrebări și am nevoie de tine să învățam una de la celalaltă. De ce nu-mi scrii? Nu știu câtă foaie poate purta porumbelul legată de picior așa că mă opesc aici din scris, sperând că o să ajungă la tine fără probleme.

Îmi lipsești!

Cu drag,

Prietena imaginară