Draga mea,

Nu ai idee cât mă bucur să fiu aici. Experiența aceasta îmi pare ruptă de realitate. Aseară s-a întâmplat ceva minunat. Un porumbel alb a venit și mi-a ciocănit la geam. Din păcate geamul nu se deschide pentru că aș fi fost în stare să-l primesc înăuntru. Am stat așa privindu-ne reciproc preț de câteva minute până și-a luat zborul. Sper să se mai întoarcă pe aici, deși nu cred că locuiește prea departe. Face parte dintre animalele sălbatice care totuși s-au acomodat mai bine la conviețuirea cu oamenii. Indiferent dacă îl reîntâlnesc sau nu, prezența lui mi-a adus mare bucurie sufletească.

Astăzi a revenit și soarele pe cer deși dimineața a fost răcoroasă. După vara toridă de care am avut parte, răcoarea aceasta este fix ce aveam nevoie. Azi mi-am băut cafeaua de dimineață pe scările de la intrare ale castelului, admirând de la distanță grădina din față. Triluri de păsărele mi-au mângâiat auzul. Nu aș mai pleca de aici!

După micul dejun nu mai aveam să mai aștept, așa că m-am echipat corespunzător, l-am luat pe Husin și m-am dus la plimbare pe dealul din spatele castelului. Spre surprinderea ochilor mei, pe dealul din spatele castelului nu se găsește decât stejarul familiei. Nu știu de ce în imaginația mea aveam să întâlnesc o pădure întreagă. Pădurea există și ea însă la ceva distanță de acest mic deal. Acum paranoia din capul meu se întreabă cum de a rezistat pământul acesta alunecărilor de teren? Mintea mea are obiceiul să spargă logic absolut orice. Nu exista remediu pentru ea.

Revenind la copac, este foarte interesant faptul că odată ajunsă sub coronatura lui castelul dispare din vizor. Dacă ignori puțin pădurea din depărtare ar părea că aici nu existăm decât eu, câinele și copacul. E liniște și locul îmi dă o stare de serenitate. Husin s-a așezat subit la umbra stejarului masiv, așa că i-am urmat exemplul și m-am tolănit cu burta în sus, întinsă de-a binelea pe iarbă. Dacă știam, luam cu mine și o pătură, dar poate data viitoare mă gândesc și la asta.

Îmi arunc ochii în sus și rămân fascinată de frumusețea intricată a crengilor și a frunzelor care pe alocuri încep să se îngălbenească. La venirea toamnei locul ăsta o să fie și mai de poveste. Stând așa cred că am adormit și am avut un vis tare deosebit. Am visat că parcă eram copil și alergam cu voioșie în urcuș ca să vin la acest copac. În spatele meu, râsul mamei răsuna cu cutremurător de frumos. În fața mea doi câini masivi, un ciobănesc german și un labrador, s-au oprit să se uite îndărăt la noi. Făceam întrecere care ajunge primul sus. Mama, așteptând un frățior sau o surioară, nu putea să alerge la fel de bine ca mine. Și câinii parcă au vrut să mă lase să câștig. În mod inevitabil am ajuns prima sus.

• Frank, așteaptă-mă! Să te oprești la copac te rog. Să nu pleci mai departe.

În spatele mamei, la scurt timp a apărut și o îngrijitoare ducând în mâini un coș mare și o pătură. Le-a așezat frumos pe jos și a pregătit totul pentru un picnic în familie. Am conștientizat brusc că mă înșelasem și eu nu eram cine sunt, ci îl întruchipam pe Frank în acest vis. Mă simțeam un copil fericit, bucuros să împărtășească acest moment cu părinții săi. Tata a apărut și el la scurt timp cu o față agravată și vizibil grăbit. A chemat-o pe mama într-o parte, atât cât să nu auzim eu și îngrijitoarea ce au să-și comunice. A venit apoi, m-a luat în brațe și mi-a șoptit la ureche:

• Îmi pare rău, a apărut o urgență și trebuie să plec. Mă întorc peste câteva săptămâni. Am bază în tine să ai grijă de castel și de doamnele noastre?

A râs. Eu am mormăit un „Da” deloc convins și mi-am ascuns vizibil rușinat nasul în spatele mâinilor, sprijinindu-mi capul pe umărul lui. După câteva momente m-a lăsat jos și a plecat alergând. Mama nu mai era așa veselă ca acum câteva momente, însă când a observat că mă uit cu atenție la ea și-a schimbat atitudinea complet și a zis:

• Hai, înapoi pe păturică. Picnicul continuă fără tati. Am venit aici să ne simțim bine și să avem acest moment. Tati o să fie bine!

Nu știu cu exactitate dacă a încercat să mă convingă pe mine sau să se convingă pe ea însăși de asta. M-a pupat pe frunte și m-am trezit brusc înapoi întinsă pe iarbă cu Husin care mă lingea pe față să mă trezească. Se făcuse seară deja. M-am trezit speriată și m-am gândit:

•  Oh Doamne, cum de am putut să adorm așa profund? Johannes trebuie să fie îngrijorat.

L-am luat pe  Husin  și am fugit repede înapoi la castel. Mâinile îmi tremură și acum.  Visul pe care l-am avut a părut unul scurt, dar în realitate am rămas adormită ore întregi sub stejarul de pe deal. Johannes fusese plecat după alimente și alte necesare pentru câteva ore și când s-a întors a zis că s-a gândit că sunt în camera mea. Nici prin gând nu i-ar fi trecut că aș fi adormit lemn pe deal. Mi-am promis că data viitoare mă caută sau vine măcar să-mi bată la ușă să se asigure că sunt în cameră, iar de nu, măcar va ști să mă caute prin împrejurimi. Mi-a repetat din nou să nu mă mai duc niciodată în pădure fără el, sau în labirint, și acum mai nou pe deal, ca să nu mă rătăcesc și să-i fie imposibil să mă găsească.

L-am asigurat că sunt bine și că doar am dormit. Nu am avut curajul să îi povestesc și ce am visat sau chiar văzut în viziuni de când am venit la castel. Nici eu nu pot să zic că înțeleg cu exactitate ce trăiesc. Voi vedea. Aleg să las lucrurile să avanseze și poate cândva, zilele următoare voi vorbi mai multe și cu el. Mi-a oferit un ceai și am mai stat la taclale cu el vorbind vrute și nevrute preț de vreo oră. Simpaticul de el a vrut să fie sigur sigur că sunt ok. Mă simt norocoasă să-l am alături de mine aici.

Tu ce crezi până acum din ce ți-am povestit? Mă și întreb dacă mă crezi. Sunt conștientă de cât de ruptă de realitate pare experiența din exterior. Sper că măcar ne scăldăm în aceeași confuzie. M-ar ajuta să nu mă mai simt atât de singură în călătoria asta.

Îmi lipsești. Abia aștept să te strâng în brațe la revedere.

Cu drag,

Analisa