Carl Jung descrie conștiința ca fiind acea funcție sau activitate ce întreține relațiile dintre conținuturile psihice și eul individului. Conștiința este așadar percepută de eu, împreună cu conținuturile conștiente. Acolo unde percepția relației dintre un conținut anume și eu nu există, vorbim cu siguranță de un proces inconștient. Psihicul și conștiința nu reprezintă unul și același lucru, întrucât psihicul este „totalitatea conținuturilor psihice”, care pe lângă conținuturile raportate direct la eu, presupune și alte complexe psihice care nu se raportează la eu (Jung, 2004, p.705). El realizează o grupare a conținuturilor conștiinței cu scopul de a aduce înțelegere mai profundă asupra viziunii sale plecând de la fraza „nimic nu este în intelect care să nu fi fost mai înainte în simțire” (Jung, 2011-1, p.286-287).

Conform cu schema pe care el o adoptă, percepția senzorială este modul în care conștientul se revarsă în oameni din exterior. Suntem conștienți de lumea în care trăim deoarece reușim să o vedem, să o auzim și să o mirosim. Jung afirmă în continuare următoarele: „Percepția senzorială ne spune că ceva este. Dar nu ne spune ce anume este. Ce anume este ne spune nu procesul de percepție, ci acela de apercepție” (Jung, 2011-1, p.288). El subliniază faptul că procesul de apercepție are o structură foarte complicată din punct de vedere pur psihic, în timp ce procesul de percepție senzorială este și el deținătorul unei structuri complicate însă de natură mai mult fiziologică decât psihică. În procesul de apercepție conlucrează diferite procese psihice. Jung folosește în continuare exemplul auzirii unui zgomot de natură necunoscută, urmat de realizarea că acest zgomot ciudat provine de la aerul care circulă în conductele de încălzire centrală, subliniind prin acesta recunoașterea zgomotului cu ajutorul gândirii. „Gândirea ne spune ce este” (Jung, 2011-1, p.288). Cuvântul „ciudat”, folosit intenționat în interiorul exemplului, face referire la tonul afectiv asociat sunetului auzit, ton afectiv care presupune o anumită evaluare a zgomotului (Jung, 2011-1, p.289). Toate acestea iau parte la procesul de cunoaștere, ce este în esență realizat cu ajutorul memoriei, mai exact al amintirilor cărora se realizează o diferențiere și o comparare cu experiențe trecute. Situația actuală sau stimul actual este comparat cu imaginile stocate în memorie, iar prin procedeul de diferențiere apare cunoașterea, vorbind în această situație de procesul gândirii (Jung, 2011-1, p.290). Procesul de evaluare menționat anterior, are o dinamică diferită de cel al cunoașterii. Amprenta emoțională de natură neplăcută sau plăcută pe care stimulul sau situația actuală o lasă, împreună cu imagini din memorie conectate la o anumită emoție, mai exact la un anume ton afectiv constituie procesul de simțire (Jung, 2011-1, p.291).

Pe lângă percepție senzorială, gândire și simțire, și diferit de acestea, este în viziunea lui Carl Jung procesul de presimțire, care și el face parte din conținuturile conștiinței. El consideră că presimțirea este una cu intuiția și că aceasta reprezintă o funcție fundamentală a sufletului, fiind mai exact „percepția posibilităților existente într-o situație dată.” (Jung, 2011-1, p.292). În funcție de personalitatea fiecărei persoane, în schimb, ea poate fi resimțită fie ca percepție senzorială, fie ca gândire sau chiar ca proces afectiv, în funcție de modul individual de exprimare a unei presimțiri. Jung dă aici exemplul presimțirii unei nenorociri la vederea unui foc, menționând că dacă persoana folosește în exprimarea presimțirii fraze precum „Văd cum arde deja toată casa”, „Am sentimentul că va arde toată casa”, „Trebuie doar să reflectezi și ai să vezi clar care vor fi urmările” avem de-a face, în ordinea exemplelor, cu percepție senzorială, afect sau gândire. El atribuie această diferențiere limbii și culturii germane, în cadrul căreia intuiția, senzația și sentimentul sunt noțiuni amestecate și nediferențiate în limbaj, comparativ cu limba engleză unde diferențierea este clară și sensul este individual fiecăreia dintre acestea trei (Jung, 2011-1, p.292).

Printre procesele conștiinței se numără și procesele volitive și cele pulsionale. Cele două diferă prin natura sursei lor care poate fi conștientă sau inconștientă. Procesele volitive au la bază aprecierea liberă, sau liberul arbitru și reprezintă impulsuri orientate, produse de procesele aperceptive. Procesele pulsionale se referă la impulsuri ce își au proveniența în inconștient sau în corp și au o natură obligatorie, constrângătoare (Jung, 2011-1, p.293). Procesele aperceptive la rândul lor se împart în procese orientate și procese neorientate. Cele orientate au o natură rațională, atenția fiind procesul principal în această categorie. Procesele neorientate sunt iraționale, cauza, mijlocul și intenția lor este necunoscută, cel mai important din această categorie fiind visul. Carl Jung consideră visul ca aparținând conținuturilor conștiinței, și afirmă că acesta reprezintă rezultanta unor procese sufletești inconștiente (Jung, 2011-1, p.294).

Bibliografie

1. Jung, C.G. (2004). OPERE COMPLETE – Volumul 6. Tipuri psihologice. Editura TREI:București.
2. Jung, C.G. (2011-1). OPERE COMPLETE – Volumul 8. Dinamica inconștientului. Editura TREI:București.