Plecând de la ideile despre proiecții descrise până acum, aceste iluzii produse de către inconștientul individului, este necesar să definim și factorul care le produce. În viziunea lui Jung, acesta ar fi reprezentat de către imaginea părinților de sex opus prezente în fiecare om, respectiv anima și animus. Prin imaginea mamei și imaginea tatălui, în acest context, nu se înțelege neapărat imaginea părinților personali, ci reprezentarea întregită, primordială a tot ceea ce înseamnă „mamă” și a tot ceea ce înseamnă „tată” pentru specia umană. Inconștientul dramatizează această imagine, într-un mod care poate fi considerat chiar nerealist, prin arhetipul animei, respectiv a animusului. În alte cuvinte, caracteristicile proeminente ale fiecărei ființe de un anumit sex sunt transformate de către inconștient într-un personaj care le îmbracă pe toate, le personifică sub forma unei producții spontane inconștiente (Jung, 2005-2, p.20-26).

Anima este așadar imaginea mamei în fiul ei, iar animusul este imaginea tatălui în fiica sa. Acest fapt permite compensarea ființei prin elementele de sex opus care lipsesc parțial din personalitatea conștientă. Carl Jung afirmă aici că ideile acestea îi provin din numeroase și detaliate experiențe care l-au ajutat să sesizeze „empiric esența animei și a animusului” (Jung, 2005-2, p.27). Există diferențe fundamentale între sexe în ceea ce privește personalitatea, mai exact imaginea femeii este una fondată pe o bază emoțională, în timp ce bărbatul pe una rațională. De aici Jung deduce esența complementară a animei ca fiind emoțională și o numește Eros matern, iar esența animusului ca fiind de natura rațională și îl numește Logos patern. Erosul și Logosul sunt în sine concepte complementare, în viziunea lui Carl Jung, fiind conceptualizate ca și eros care unește și logos care diferențiază. Ceea ce reprezintă anima sau animus în fiecare individ reprezintă în fapt caracteristicile mai slab dezvoltate (Jung, 2005-2, p.29).

Aceste arhetipuri pot fi dominante ocazional în personalitatea omului. Animusul în femeie se manifestă prin păreri pline de confuzie și interpretare supărătoare, supoziții legat de care există pretenția de a fi adevărate, argumentare excesivă în discuții generate cu încăpățânare, lipsa logicii, construcții eronate, toate menite să curme relația cu bărbatul participant. Animusul femeii caută mereu prin aceste comportamente puterea dreptății și a adevărului. Bărbatul, având funcția relațională mai slab dezvoltată, pune accentul pe sensibilitatea și vanitatea lui, și reacționează similar atunci când este stăpânit de anima, doar că apelează la seducție sau chiar violență pentru a își impune convingerile, și cade în plasa sentimentelor și resentimentelor sale (Jung, 2005-2, p.30-32).

În interacțiunea cu unul din aceste arhetipuri în persoana de lângă de sex opus, propriul arhetip este adus la suprafață. Atunci când bărbatul dominat de anima lui și o femeie dominată de animusul ei poartă o discuție, Carl Jung afirmă că această discuție, ascultată cu obiectivitate prezintă mereu același tipar indiferent de zona geografică de origine a celor doi (Jung, 2005-2, p.29). Caracterul colectiv al dinamicii anima-animus, care reiese de aici, duce la o iluzie a individualității și unicității relației dintre cei doi (Jung, 2005-2, p.30). Relația dintre anima și animus are un caracter puternic emoțional atât în sens pozitiv, cât și în sens negativ, emotivitate care aparține mai mult caracteristicilor fundamentale ale omului primitiv. Afectele care se nasc în această interacțiune reduc nivelul relației și o coboară către fundamentul instinctual general, unde își pierde astfel unicitatea și devine colectivă (Jung, 2005-2, p.31). În acest context, afectul reprezintă starea de creștere în intensitate a sentimentului prin care se „declanșează inervații corporale” percepute senzorial de către individ. Afectul depășește astfel sfera sentimentului intrând în categoria senzațiilor și deține capacitatea de a tulbura cursul reprezentărilor (Jung, 2004, p.681). Jung vede anima și animus ca și intermediari între inconștient și conștiință. Prin integrare, anima devine un Eros al conștiinței prin care bărbatul capătă capacități de relaționare și raportare, iar animusul devine un Logos al conștiinței prin care femeia capătă un caracter meditativ, prin care caută să reflecteze și să cunoască (Jung, 2005-2, p.33).

Atât anima cât și animusul acționează asupra Eului după aceeași dinamică. Influența arhetipului este greu de eliminat, datorita puterii colosale pe care o deține și prin care capătă capacitatea de a inunda personalitatea Eului cu un sentiment de îndreptățire imperturbabil și cu senzația de dreptate permanentă. Cauza acestora se află întotdeauna în exterior, în obiect și în relația cu acesta și niciodată în propria ființă. Iau naștere așadar opinii (la femei) și capricii (la bărbați) a căror existență fie nu este discutabilă, fie nu este discutată, ce poate duce până la iraționalitate. De aici, Eul tinde să capete un „sentiment de înfrângere morală” care îl determină să devină îndărătnic și distant în comportament, fapt care îi amplifică sentimentul de inferioritate. Complexul de inferioritate, precum și grandomania (complexul de superioritate) într-un mod similar duc la o oarecare orbire sufletească prin care nu există recunoaștere reciprocă și implicit nici relația dintre doi indivizi (Jung, 2005-2, p.34).

Raportul dintre anima și animus se construiește pe o temelie instinctivă și fiind o realitate colectivă, chiar naturală și profund împământenită în ființa umană, este foarte greu de perturbat, respectiv de schimbat. De aici își extrage Jung ideea menționată mai sus prin care afirmă că umbra este mult mai ușor de conștientizat și integrat, iar anima și animusul nu sunt. Rezistența morală care este opusă conștientizării stă în vanitate, orgoliu, închipuiri, resentimente și altele asemenea (Jung, 2005-2, p.34). Chiar și la nivel conceptual, afirmă Carl Jung, aceste arhetipuri sunt foarte rar conceptualizate într-un mod acurat de către oameni, de aici provenind incapacitatea de a dizolva aceste proiecții pentru a obține rapoarte și relații mai sănătoase. Ele nu s-ar putea dizolva decât prin „strădanii morale și intelectuale” imense. Pe lângă acestea se adaugă și faptul că arhetipurile în sine nu se manifestă total la exterior în relațiile dintre indivizi, ci părți considerabile din ele pot apărea în vise sau în exerciții de imaginație activă și nu în personalitatea omului. De aici reiese că în ființa umană există gânduri, afecte și sentimente pe care nici măcar nu le poate lua în calcul ca fiind posibile (Jung, 2005-2, p.37-39). Jung consideră realizarea practică a integrării acestor arhetipuri în personalitatea umană un „teren virgin al experiențelor psihice” și menționează impactul profund al conștientizării volumului de informație legată de propria persoană pe care Eul nu o cunoștea în perioada inconștienței față de aceste arhetipuri (Jung, 2005-2, p.39).

Anima și animusul sunt figurile care exprimă starea de autonomie a inconștientului colectiv. Ele reprezintă personificarea acelor conținuturi ale inconștientului colectiv care pot fi integrate conștiinței doar „dacă sunt readuse din proiecție”. Aceste două figuri sunt funcții ce au rolul de a transmite conștiinței conținuturi ce provin din inconștientul colectiv. Acest rol inofensiv este îndeplinit întocmai însă, doar atunci când nu există vreo tensiune la mijloc. Odată cu apariția unor tensiuni, apare personificarea arhetipului ce se „comportă aproape ca un clivaj sistematic al personalității”, mai exact ca și un suflet fragmentat. Aparența este totuși că de personalitatea Eului nu s-a „separat nimic ce i-ar fi aparținut” și asta datorită originii inconștiente a conținuturilor provenite din inconștientul colectiv. Carl Jung subliniază în acest context faptul că doar conținuturile animei și animusului ajunse în conștiință pot fi integrate și nu arhetipul în sine, care rămâne doar temelia naturală a firii omenești, respectiv a totalității psihice a omului. Doar efectele celor două arhetipuri pot fi conștientizate așadar, deoarece anima și animusul transcend conștiința și prin caracterul lor autonom sunt „extrași intuiției și liberului-arbitru”. Caracterul lor autonom prin urmare se conservă pe durata întregii vieți omenești, doar anumite conținuturi ale lor fiind integrate pe parcursul acesteia. Jung susține aici imposibilitatea integrării în ființa omenească a întregului inconștient, respectiv a inconștientului colectiv. El subliniază necesitatea unei constante igiene psihice legată de conținuturile inconștiente și de inconștient în general, datorită tendinței acestuia de a deveni unilateral, de a reveni pe căile proprii bătătorite și de a se împotmoli „în fundături”.

Funcția compensatoare a inconștientului are acest rol de menținere a inconștientului într-un oarecare echilibru, însă acest lucru se întâmplă doar în cazurile ideale în care omul este foarte apropiat ca dezvoltare de firea lui instinctuală, mai simplu construit și mai apropiat de natura primitivă, respectiv mai puțin conștient. Omul modern, de o complexitate sporită și mai conștient, care își urmează din ce în ce mai puțin instinctele, va întâmpina o mai mare dificultate de autoreglare inconștientă. Vocea naturii din individ este cu ușurință acoperită de complexitatea vieții și de influența mediului înconjurător, fapt care duce la adoptarea inconștientă a tot felul de convingeri, opinii, tendințe și teorii colective ce împiedică compensația naturală a inconștientului din a avea loc într-un mod sănătos. (Jung, 2005-2, p.40).

Conștientizarea conținuturilor inconștientului personal, respectiv integrarea umbrei, reprezintă prima etapă ce precedă cunoașterea animei și a animusului. Fără integrarea umbrei, conștientizarea arhetipurilor anima și animus nu este nici măcar posibilă, după afirmațiile lui Carl Jung. Pentru realizarea umbrei este nevoie ca proiecțiile să fie oglindite de relația cu o altă persoană, pe când realizarea animei și a animusului au nevoie pentru realizarea lor exclusiv de relația cu sexul opus. Toate acestea duc la formarea, în cazul bărbaților, a unei triade esențiale transformării interioare compusă din elementul masculin, elementul feminin cu care există o relație și „anima transcendentă” și în cazul femeilor, compusă din elementul feminin, elementul masculin cu care există o relație și „animusul transcendent.” Dincolo de această triadă, în viziunea lui Jung mai există un arhetip esențial care transformă triada într-o cuaternitate, respectiv „bătrânul înțelept” pentru bărbați și „mama htonică” (unde htonic înseamnă divinitate subpământeană – este mama caracterizată prin bunătate, pasiune și întuneric). Cuaternitatea astfel formată deține o jumătate formată din elemente proprii în mod natural, personale, iar cealaltă jumătate reprezintă elementele transcendente, formațiune pe care Jung o numește arhetipul „cuaternio al căsătoriei” (Jung, 2005-2, p.42).

Bibliografie

1. Jung, C.G. (2004). OPERE COMPLETE – Volumul 6. Tipuri psihologice. Editura TREI:București.
2. Jung, C.G. (2005-2). OPERE COMPLETE – Volumul 9/2. Aion. Contribuții la simbolistica Sinelui. Editura TREI:București.