Pentru a defini conceptul de energie psihică este necesar să se deosebească mai întâi de el ideea de forță psihică. Carl Jung adoptă în lucrările sale distincția făcută de Theodore Lipps, prin care forța psihică reprezintă „posibilitatea ca în suflet să apară procese care să atingă un anumit grad de eficiență”, iar energia psihică „posibilitatea inerentă proceselor de a actualiza în ele această forță”. Jung vede această diferențiere ca fiind esențială în conceptualizarea psihicului. El vede energia ca noțiune ce nu există în fenomen într-o formă obiectivă, ci mai degrabă ea este „dată pe baza specifică a experienței”. În cadrul experienței, energia există ca mișcare și ca forță atunci când este actuală, sau ca condiție sau stare atunci când este potențială. În funcție de fenomenele dinamice în care apare se deosebește energie psihică actuală în afect, atenție, dorință, voință, randament, pulsiune, s.a., acestea fiind în fapt forțe psihice. Cea potențială se găsește în condiții precum atitudini, disponibilități, posibilități, realizări (Jung, 2011-1, p.26). Jung vede energia psihică precum o noțiune cantitativă ce subsumează condițiile și forțele (Jung, 2011-1, p.27).

Având în vedere natura psihologiei ca știință și faptul că se ia în considerare existența unui inconștient și nu doar a conștiinței, Jung se vede obligat să poziționeze această definiție a energiei psihice pe o bază mai largă (Jung, 2011-1, p.29). Ideea unei definiții mai largi provine din imposibilitatea demonstrării științifice a unei echivalențe între energia psihică și cea fizică, recunoscută din punct de vedere biologic ca atare (Jung, 2011-1, p.30). El lărgește așadar conceptul de energie psihică până la acela de energie a vieții, reprezentând suma energiei psihice individuale a multiplelor fenomene menționate anterior (Jung, 2011-1, p.31). Deasemenea, Jung separă ideea de energie vitală de cea de forță vitală, care este în sine o formă de energie universală și a cărei definiri presupune întocmai existența acelei relații anterior menționate dintre procesul fizic și cel vital, care nu a putut fi demonstrată la momentul întocmirii lucrărilor sale. Această energie vitală, acceptată și utilizată în mod deliberat în psihologie, este numită de către Carl Jung libido și se deosebește de noțiunea de libido pur sexual al lui Sigmund Freud (Jung, 2011-1, p.32).              

Din punctul de vedere al conservării energiei, energiei psihice i se aplică principiile echivalenței și constanței. Principiul echivalenței spune că orice cantitate de energie consumată undeva pentru producerea unei anumite stări, va avea echivalentul său de aceeași cantitate de energie în altă parte, în aceeași formă sau în altă formă. Principiul constanței afirmă că cantitatea de energie totală rămâne mereu aceeași, prin urmare nici nu crește și nici nu descrește (Jung, 2011-1, p.34). În ce privește echivalența energiei prin care se menține constantă energia totală a libidoului, Jung afirmă că pentru orice valoare conștientă care se micșorează sau dispare, substitutul ei echivalent poate fi o formațiune fie conștientă, fie inconștientă care urmează să apară într-o formă sau alta în conștiință (Jung, 2011-1, p.35).

Conform cu teoria fizică a energiei, energia psihică deține doi factori principali, unul de intensitate și unul de extensie. Factorul de intensitate deține capacitatea de a trece de la o structură dată la o alta, pe când cel de extensie este atașat de o anume structură și nu poate fi transferat alteia fără a se transfera împreună cu el unele părți din structură. Cele două fac posibilă existența caracterului cantitativ al energiei psihice (Jung, 2011-1, p.37). Plecând de la aceste idei, Jung afirmă că libidoul nu se transferă dintr-o anumită structură sub formă de intensitate pentru a intra în întregime în structura de destinație, ci mai degrabă el transferă cu el caracteristici ale funcției vechi în cea nouă. În acest context, mai este de subliniat faptul că natura structurii de destinație nu este în mod obligatoriu identică cu cea de proveniență, ca de exemplu, dacă energia structurii transferate este de natură sexuală, nu este obligatoriu ca destinația acestei energii să fie tot de natură sexuală (Jung, 2011-1, p.38). Substituția rămâne însă echivalentă în ceea ce privește funcția, ca de exemplu, un interes de natură patologică de o anumită intensitate se poate înlocui cu un alt interes de o altă natură. Intensitatea se poate transfera parțial noului interes, diferența ei putând fi găsită într-o altă parte fie a conștiinței, fie a inconștientului (Jung, 2011-1, p.39).

Principiul cauzalității din biologie nu se aplică în cazul energiei psihice, conform cu viziunea lui Carl Jung. El își inspiră ideea din teoria cauzalității a lui Freud, prin care reducerea la cauză nu reușește să explice corect ideea de dezvoltare finală din teoria finalității, deoarece fiecare schimbare a stării este în fapt o „sublimare a substanțelor fundamentale” și implicit o expresie improprie a conținutului de origine (Jung, 2011-1, p.40). Prin sublimare se înțelege aici deplasarea energiei provenite din porniri egoiste și instinctuale către realizarea unor scopuri spirituale și altruiste (Dex online). Conceptul de dezvoltare implică un caracter schimbător nelimitat al substanțelor considerate din punct de vedere energetic, ce funcționează ca și sisteme energetice. Substanța este din perspectivă energetică expresia unui sistem energetic. Având în vedere că în cazul psihicului vorbim de cauză ca și „substanță imuabilă” , neschimbătoare nu poate fi vorba așadar de un sistem energetic. De aici se deduce că apare un conflict intre doua legi logice, deoarece omul este cel care produce atât cauza cât și „punctul de vedere final”, fapt care determină imposibilitatea aplicării principiului cauzalității (Jung, 2011-1, p.41-42).

Jung oferă aici exemplul regresiei, care din punct de vedere cauzal este determinată de „fixarea de mamă”, dar din punct de vedere final libidoul trece prin regresie la imaginea mamei unde găsește asociațiile mnezice care îi folosesc la dezvoltarea și trecerea de la un sistem sexual la unul spiritual (Jung, 2011-1, p.43). Ceea ce este considerat fapt din punct de vedere cauzal, devine așadar simbol pentru punctul de vedere final (Jung, 2011-1, p.45). Dacă lipsește „concepția simbolică a faptelor”, cauzele nu sunt altceva decât substanțe imuabile ce își conservă acțiunea ca și constantă în timp. De aici Jung deduce că nu este posibilă dezvoltarea plecând de la cauză, aceasta fiind mai degrabă opusul dezvoltării sufletului deoarece menține libidoul corelat cu fapte elementare (Jung, 2011-1, p.46).

Dezvoltarea sufletului are nevoie, pe lângă voință și intenție, și de un „simbol atractiv al cărui cuantum de energie să îl depășească pe acela al cauzei”. Este necesar ca sufletul să stăruie suficient de mult în faptele elementare, mai exact până se produce o transformare a energiei declanșată de o necesitate interioară sau exterioară suficient de mare, care duce și la crearea simbolului. Doar dacă omul ar fi pur instinctual și automat s-ar putea vorbi de transformări ce urmăresc legi pur biologice. La fel se explică viața omului primitiv care este concretă și simbolică în totalitate. În situația omului civilizat intră în discuție raționalismul conștiinței care se dovedește a fi mai mult o frână ce pune piedici transformărilor energiei prin excluderea concepției simbolice a psihicului uman (Jung, 2011-1, p.47).

Principiul echivalenței duce mai departe la cel al entropiei, întâlnită în sistemele termodinamice izolate, prin care transformările energetice se pot realiza doar datorită prezenței unor diferențe de intensitate. Căldura se transformă în lucru mecanic doar atunci când „trece dintr-un corp mai cald într-unul mai rece”. Lucrul mecanic însă se transformă „continuu în căldură” ce nu se mai poate transforma în sens invers, adică în lucru mecanic din pricina intensității sale mai mici. De aici se deduce că „un sistem energetic închis își echilibrează treptat diferențele de intensitate” până la atingerea unei temperaturi uniforme, care exclude ulterior orice schimbare. Acest fenomen poartă numele de moarte termică (Jung, 2011-1, p.48).

Carl Jung afirmă că în viziunea sa, psihicul este „un sistem relativ închis”, prin urmare principiul entropiei i se aplică întocmai. Transformările energetice care au loc în psihic au rolul de a echilibra diferențele de energie, trecându-se astfel de la o stare improbabilă la una probabilă și implicit se reduce posibilitatea unei alte schimbări pe măsură ce echilibrul este atins. Un exemplu aici ar fi situația „formării unei atitudini durabile, relativ neschimbătoare”. Într-o primă etapă contrariile trec printr-o oscilație puternică care duce la echilibrarea lor. Prin echilibrare ia naștere o atitudine nouă care este caracterizată de o stabilitate proporțională cu diferențele inițiale dintre contrarii. Deasemenea, energia rezultată este proporțională cu tensiunea contrariilor, dar și cu forța de atracție a materialului psihic asociat complexului respectiv. Cu cât toate acestea sunt mai mari, cu atât posibilitatea existenței unor tulburări viitoare legate de același material psihic este mai mică. Atitudinea astfel rezultată va fi așadar foarte durabilă (Jung, 2011-1, p.49).

Jung menționează că dovada acestui principiu se regăsește în experiența psihologică de zi cu zi. Astfel, cele mai dificile conflicte lasă în urma lor, după ce au fost depășite, fie o distrugere care nu mai poate fi vindecată, fie o siguranță și o liniște care nu mai poate fi tulburată. Practic „din cele mai mari contraste și conflagrația lor” ia naștere un produs valoros și durabil. Echilibrarea aceasta nu este controlată de individ, ci ea reprezintă mai degrabă un proces natural ce are nevoie doar de un mediu protejat de orice „influență exterioară perturbatoare” (Jung, 2011-1, p.50).

Bibliografie

1. Jung, C.G. (2011-1). OPERE COMPLETE – Volumul 8. Dinamica inconștientului. Editura TREI:București.