Regresia și progresia pot fi asociate cu introversia și extraversia, însă nu pot fi mai mult decât niște analogii la acestea din urmă, întrucât ele sunt dinamisme de o natură diferită. Extraversia și introversia sunt dinamisme ce cuprind atât progresia, cât și regresia. Progresia ca mișcare vitală ce evoluează în timp poate lua două forme, fie o formă extravertită în situația în care este influențată de elemente din mediul înconjurător, fie o formă introvertită atunci când îi este necesară adaptarea la Eu. Într-un mod similar, regresia se desfășoară în două moduri, atât ca „retragere din lumea exterioară” sub formă introvertită, cât și ca „refugiu în trăire exterioară extravagantă” sub forma ei extravertită. Un exemplu aici ar fi un eșec personal care îl împinge pe individul introvertit „într-o stare de ruminare sumbră”, iar pe extravertit „să chefuiască la cârciumă”. Cele două moduri de reacție aparțin tipurilor opuse atitudinal numite introversie și extraversie. Mișcarea libidoului are loc, prin urmare, atât înainte și înapoi, cât și înăuntru și în afară (Jung, 2011-1, p.77-78).

Pentru a diferenția tipurile psihologice, Carl Jung afirmă că este necesar să se analizeze în prima fază starea sau atitudinea resimțită de individ ca fiind propria lui normalitate conștientă. Aici sunt considerate motivațiile conștiente lipsite de interpretările arbitrare ale observatorului (Jung, 2004, p.891). Urmând acest traseu se vor diferenția anumite grupe de oameni ce au în comun însăși natura lor motivațională. În ceea ce privește percepțiile, afectele, sentimentele, judecățile și acțiunile lor, unii vor avea ca și motivație principală factori exteriori lor, sau cel puțin vor acorda importanță acestora, atât în ceea ce privește motivele lor cauzale, cât și finale (Jung, 2004, p.892). Alții își vor regăsi motivațiile în factori interiori, subiectivi (Jung, 2004, p.893). Pe lângă aceste două categorii de oameni există și o a treia caracterizată prin faptul că cei care o compun nu arată dacă își extrag motivațiile atât din interiorul lor, cât și din afara lor. Cea de-a treia grupă reprezintă majoritatea oamenilor, ceea ce se consideră normalitate și diferențiere redusă, oameni care nu au nevoie și nici nu produc exagerări. Individul considerat normal este caracterizat de un echilibru al influențelor interioare și exterioare. Prima categorie este cea a oamenilor extravertiți, fiind urmată de introvertiți, iar categoria ce cuprinde ambele direcții de orientare poartă numele de ambiverți (Jung, 2004, p.894).

Caracteristicile specifice fiecărui tip pot fi observate foarte timpuriu în viață, uneori fiind vorba chiar de situații congenitale. Un copil extravertit va arăta o adaptare rapidă la mediul său, atenție deosebită acordată obiectelor și, în mod special, propriei sale influențe asupra acestora. El nu prezintă sfială, este receptiv, fără scrupule și fără teamă. Se joacă cu ușurință și poate experimenta obiectele. Arată deasemenea o plăcere în a împinge inițiativele la extrem și în a risca. Necunoscutul i se pare atrăgător (Jung, 2004, p.896). Copilul introvertit va fi mai degrabă meditativ, reflexiv, va arăta o sfială pronunțată și teamă față de obiectele necunoscute. Deasemenea va avea o tendință de a se autoafirma față de obiecte sau de a le domina. El privește cu neîncredere tot ceea ce este necunoscut. Se opune cu rezistență oricăror influențe din exterior și vrea mai degrabă să aibă propriul său drum și nu unul străin, care să nu aibă sens în interiorul său. Pune întrebări în căutare de siguranță și nu din curiozitate sau căutare de senzațional. Atitudinea sa va fi una defensivă, comparativ cu copilul extravertit care afișează siguranță, inițiativă și credulitate. Viața psihică a extravertitului se desfășoară în exteriorul lui, putându-se chiar remarca uneori o orbire față de propria sa individualitate. Lumea introvertitului se află în interiorul său, iar obiectele exterioare sunt văzute mai degrabă ca și cum ar avea puteri superioare lui, de care se apără (Jung, 2004, p.897).

Plecând de la aceste idei se poate defini tipul psihologic ca și o dezvoltare unilaterală. Un tip psihologic se dezvoltă în relația cu exteriorul său și neglijează propriul interior, iar celălalt tip se dezvoltă în interior, dar își neglijează relația cu exteriorul său. Această stare se schimbă în timp, atunci când apare în individ nevoia de a-și dezvolta și partea care îi lipsește. Dezvoltarea are loc prin diferențierea anumitor funcții (Jung, 2004, p.898). Psihicul conștient poate fi asociat cu un aparat de orientare și adaptare, în viziunea lui Carl Jung. Funcțiile sale fundamentale, evidențiate de Jung în descrierea tipurilor, sunt senzația, gândirea, sentimentul și intuiția. Jung folosește conceptul de senzație ca și totalitatea percepțiilor realizate prin simțuri, pe cel de gândire ca și funcție a deducției logice și a cunoașterii intelectuale, sentimentul ca și funcție a evaluării subiective, iar intuiția ca și percepție inconștientă sau percepție a unor conținuturi inconștiente (Jung, 2004, p.899). El le consideră suficiente pentru reprezentarea mijloacelor și căilor de orientare conștientă.

Pentru o orientare deplină este necesar ca toate funcțiile să fie implicate în măsuri egale, însă aceasta nu este realitatea funcționării lor. Aceste funcții ajung în prim plan pe rând, în timp ce restul funcțiilor rămân în plan secund. Există așadar oameni pentru care percepția realității concrete se află în prim plan și care în același timp nu se gândesc la ea, nu iau în considerare valoarea ei afectivă și chiar sunt dezinteresați de posibilitățile dintr-o situație dată. Pe aceștia, Carl Jung îi numește tipul senzației. O altă categorie de oameni se definesc prin gândire, lor fiindu-le dificil să se adapteze la o situație care nu a trecut prin filtrul gândirii lor, și aceștia  constituie tipul gândirii. O a treia categorie este caracterizată în principal de sentimentele lor pe care le folosesc pentru a se orienta în viață, respectiv impresiile pozitive sau negative ale simțirii lor. Aceștia sunt numiți tipul simțire. Ultima categorie, tipul intuitiv, nu au centrale nici concepțiile, nici reacțiile sentimentale și nici realitatea situațiilor sau lucrurilor, ci se orientează după posibilități în mod exclusiv, obișnuind să iasă din orice situație care nu le asigură posibilități avantajoase viitoare (Jung, 2004, p.900-901).

Toate aceste tipuri funcționale sunt caracterizate de o unilateralitate specifică, influențată la rândul ei de natura introvertită sau extravertită a individului, aspect care duce la o complexitate a tipologiei individuale. Unilateralitatea ar putea duce cu ușurință la pierderea echilibrului, dacă nu ar exista compensarea psihică realizată de către o atitudine inconștientă opusă (Jung, 2004, p.902). Atitudinea introvertită și extravertită nu pot fi așadar atestate ca fiind de ordin general, ci mai degrabă ea este o „particularitate a funcției conștiente dominante”, tocmai datorită existenței tipurilor funcționale. În mod similar nu se poate spune că există o atitudine a inconștientului generalizată, ci mai degrabă există forme constituite în mod tipic aparținând funcțiilor inconștiente. Atitudinea inconștientă poate fi determinată științific doar cercetând funcțiile inconștiente împreună cu specificitățile lor (Jung, 2004, p.903).

Fiecare tip funcțional are tendința, în mod natural, să refuleze funcția care se opune celei principale. Un exemplu aici ar fi tipul gândire care refulează și exclude sentimentul deoarece acesta din urmă tulbură gândirea. Viceversa este aplicabilă tipului simțire. Prin refulare aceste funcții cad în inconștient. Faptul de a fi inconștiente nu le face în mod obligatoriu și necunoscute, ci mai degrabă individul refuză să le atribuie valabilitate și influență. Atunci când acestea acționează pe baza unui impuls inconștient este ca și cum s-ar forma o contrapersonalitate ce poate fi dedusă doar analizând produsele inconștientului (Jung, 2004, p.905). O funcție situată în inconștient se caracterizează prin faptul că nu deține o anumită disponibilitate, este resimțită că fiind mai degrabă o tulburare a funcției conștiente, dispare sau apare într-un mod capricios, are un caracter obsedant sau rămâne ascunsă în momentele în care se dorește în mod intenționat apariția ei. Tot datorită faptului că sunt inconștiente, funcțiile refulate vor avea întotdeauna caracteristici mai mult specifice omului primitiv, irațional și impulsiv (Jung, 2004, p.906). Pe lângă nedezvoltarea specifică, funcțiile refulate se contopesc cu elemente ce nu îi aparțin și au o capacitate germinativă. Tocmai din aceste motive apar în cursul vieții necesitatea și nevoia unei transformări a atitudinii conștiente (Jung, 2004, p.907).

Funcțiile nedezvoltate compensează în același timp și atitudinea conștiență, mai exact atunci când atitudinea conștientă este introvertită, funcțiile inconștiente vor fi extravertite și invers. Un exemplu aici ar fi sentimentele extravertite ale unui intelectual introvertit (Jung, 2004, p.908). Cu cât unilateralitatea atitudinii conștiente este mai mare, cu atât ea este mai îndepărtată de atitudinea inconștientă și apare starea conflictuală între cele două. Conflictul se declanșează prin reprimarea manifestărilor autonome ale inconștientului de către atitudinea conștientă. Având în vedere că inconștientul, atunci când este în conflict cu conștientul, nu poate fi realmente reprimat, impulsurile acestuia se vor redirecționa pe alte căi mai greu de recunoscut. Jung numește aceste căi „ventile indirecte” și afirmă că ele sunt cele care determină apariția nevrozei.

Prin intermediul analizei se poate clarifica și înțelege fiecare drum greșit, el devenind astfel disponibil reprimării conștiente. Dacă nu se ține cont în acest proces de unilateralitatea atitudinii conștiente, nu va fi posibilă stingerea forței instinctuale, ci ea va fi mai degrabă împinsă și mai profund în inconștient, devenind astfel mai ascunsă. Înțelegerea impulsurilor de natură inconștientă duce la schimbarea atitudinii conștiente a cărei unilateralități a declanșat opoziția inconștientă. Cunoașterea funcționării impulsurilor inconștiente devine utilă atunci când datorită ei se compensează în mod eficient unilateralitatea conștiinței (Jung, 2004, p.910). Jung subliniază în mod particular importanța problemei tipurilor. El argumentează că opoziția dintre ele „nu este doar un conflict exterior între oameni, ci și o sursă de nesfârșite conflicte interne”. Mai exact, opoziția nu este doar sursa unor diferențe și ostilități exterioare, ci și „cauza interioară a unor boli nervoase și a unor suferințe sufletești” (Jung, 2004, p.911).

Bibliografie

1. Jung, C.G. (2004). OPERE COMPLETE – Volumul 6. Tipuri psihologice. Editura TREI:București.
2. Jung, C.G. (2011-1). OPERE COMPLETE – Volumul 8. Dinamica inconștientului. Editura TREI:București.