Având în vedere natura psihologiei ca știință și faptul că se ia în considerare existența unui inconștient și nu doar a conștiinței, Jung se vede obligat să poziționeze această definiție a energiei psihice pe o bază mai largă (Jung, 2011-1, p.29). Ideea unei definiții mai largi provine din imposibilitatea demonstrării științifice a unei echivalențe între energia psihică și cea fizică, recunoscută din punct de vedere biologic ca atare (Jung, 2011-1, p.30). El lărgește așadar conceptul de energie psihică până la acela de energie a vieții, reprezentând suma energiei psihice individuale a multiplelor fenomene menționate anterior (Jung, 2011-1, p.31). Deasemenea, Jung separă ideea de energie vitală de cea de forță vitală, care este în sine o formă de energie universală și a cărei definiri presupune întocmai existența acelei relații anterior menționate dintre procesul fizic și cel vital, care nu a putut fi demonstrată la momentul întocmirii lucrărilor sale. Această energie vitală, acceptată și utilizată în mod deliberat în psihologie, este numită de către Carl Jung libido și se deosebește de noțiunea de libido pur sexual al lui Sigmund Freud (Jung, 2011-1, p.32).             

Printre cele mai importante fenomene energetice ale sufletului se numără „progresia și regresia libidoului”. Progresia presupune, în primă fază, avansarea procesului de adaptare psihologică. Pentru a realiza adaptarea este necesară o atitudine orientată corespunzător. Procesul de adaptare este compus din două etape: „însușirea atitudinii” și „desăvârșirea adaptării cu ajutorul atitudinii”. Procesul de adaptare la realitate durează cu atât mai puțin cu cât atitudinea față de acesta este mai durabilă, mai ales în contextul în care mediul înconjurător este într-o continuă transformare (Jung, 2011-1, p.60). „Satisfacerea continuă a cerinței condițiilor mediului înconjurător” reprezintă așadar progresia libidoului. Atitudinea necesară realizării acestei operațiuni implică unilateralitate și orientare și de aceea este posibil ca atunci când condițiile mediului se schimbă atitudinea deja existentă să nu mai facă față cerințelor și să fie așadar necesară o schimbare de atitudine. Jung oferă un exemplu în acest context legat de atitudinea simțirii care cu ajutorul empatiei încearcă să facă față unei situații ce necesită în fapt ca individul să folosească gândirea. Aceasta este o situație în care în mod evident atitudinea simțirii va eșua, ceea ce duce la încetarea progresiei libidoului. Sentimentul vital prezent la început dispare și au loc o serie de modificări în psihicul uman precum intensificarea în mod negativ a valorii psihice a unor conținuturi conștiente, unele conținuturi sau reacții subiective sunt împinse în prim plan, starea degenerează în una puternic afectivă care poate duce chiar la explozii emoționale. Se vorbește în acest tablou de ceea ce Jung numește stază libidinală. Fenomenul care stă la baza stazei este „dezintegrarea perechilor de contrarii” (Jung, 2011-1, p.61).

Pentru ca progresia libidoului să se desfășoare într-un mod uniform echilibrat, și nu absurd și unilateral cum se întâmplă în procesul de dezintegrare, este necesar ca perechile de contrarii să rămână unite pe parcursul desfășurării proceselor psihologice. Separarea perechilor de contrarii duce așadar la reacții în general exagerate sau extravagante ce reprezintă pierderea echilibrului și lipsa acțiunii de stăpânire a impulsului contrar. Progresia ca și operațiune reușită presupune ca contraimpulsul și impulsul, nu-ul și da-ul, să se influențeze reciproc într-un mod echilibrat. Un exemplu de o asemenea echilibrare a contrariilor este procesul de reflecție realizat la luarea unei decizii dificile. Acumularea libidoului duce la imposibilitatea realizării progresiei, iar cu cât aceasta se întinde pe un interval de timp mai lung, cu atât valoarea pozițiilor contrariilor crește deoarece ele adună asociații și ocupă din ce în ce mai mult spațiu psihic. De la tensiune se ajunge la conflict, care mai departe influențează și favorizează refularea conținuturilor. În cazul în care refularea conținuturilor adverse reușește, are loc procesul de disociere a personalității sau clivajul acesteia, care se traduce prin dezacord cu sine însuși și duce la nevroză. Acțiunile întreprinse în această stare sunt în general necoordonate și patologice și pot chiar ajunge la a fi simptomatice. Această consecință este parțial firească, însă are ca fundament opoziția refulată și de aceea efectul său va fi unul perturbat și nu echilibrat ca în cazul fenomenului progresiv (Jung, 2011-1, p.61).

Conflictul este totuși necesar, întrucât fără el lupta contrariilor nu ar înceta și mai mult decât atât odată cu izbucnirea lui începe procesul de regresie. Procesul de regresie reprezintă mișcarea în sens invers a libidoului și presupune devalorizarea perechilor de contrarii ce apare treptat din ciocnirea acestora. Această pierdere de valoare crește în mod continuu și este singura percepută de conștiință. În timp ce scăderea valorii contrariilor conștiente avansează, crește valoarea proceselor psihice care nu au un aport în adaptare, fiind folosite mult prea puțin sau chiar deloc într-o manieră conștientă. Aceste elemente sunt în general procese inconștiente și de aceea duc la creșterea valorii adâncurilor conștiinței și inconștientului ducând în mod inevitabil la o creștere a influenței inconștientului asupra conștiinței. Conștiința, prin inhibiția inconștientului, face ca aceste valori inconștiente să poată fi observate doar în mod indirect. Inhibiția, sau cenzura, se datorează „orientării exclusive a conținuturilor conștiente”. Inconștientul se manifestă în mod indirect prin tulburări ale fluxului conștient, indicatori ai complexului în cadrul experimentului asociativ, acțiuni simptomatice sau chiar simptome atunci când apar stările nevrotice (Jung, 2011-1, p.62). Jung menționează aici că își extrage aceste idei din lucrările lui Freud.

Având în vedere că regresia crește valoarea conținuturilor excluse din procesul de adaptare conștient și acestea devin „vag conștiente” sau chiar inconștiente total, elemente psihice considerate nefolositoare, le împinge pe acestea „dincolo de pragul conștiinței”. Aceste conținuturi și tendințe sunt, pe lângă cele infantil-sexuale generalizate de Freud, de natură parțial irațională, parțial inestetică, parțial imorală și de natură imaginară. Are loc așadar o „judecată devalorizatoare […] despre străfundul sufletului”. Regresia scoate în evidență existența unui „mâl din străfund” care însă nu este format doar din elemente incompatibile care au fost respinse, fie ele din viața de zi cu zi sau străvechi, aparținând omului animalic, ci deține în esența lui „germenii unor noi posibilități de viață”, mai exact posibilitatea reînnoirii vieții (Jung, 2011-1, p.63).

Procesul de adaptare necesită „o funcție conștient orientată, caracterizată prin consecvență interioară și de coeziune logică”. Orientarea acestei funcții are rolul de a exclude, de a inhiba inadecvările prin sustragerea lor de la atenție, în vederea păstrării direcției către adaptare. Această funcție de adaptare orientată conștient este singulară, având în vedere faptul că nu se pot însuși atitudinal simultan două funcții diferite, cum ar fi de exemplu gândirea și simțirea. Libidoul este așadar sustras din funcția care nu este necesară, iar aceasta din urmă în mod inevitabil „cade pradă unui inconștient relativ”. Atitudinea este habituală și de aceea orice funcție incompatibilă cu atitudinea care domină la un anumit moment dat devine relativ inconștientă, fapt care duce la nefolosirea, neexersarea și nediferențierea lor. Atunci când regresia activează aceste funcții și ele revin în conștiință, ele sunt cumva incompatibile și deformate, amestecate cu „mâlul din adânc” (Jung, 2011-1, p.64).

Plecând de la ideea că motivul stazei constă în eșecul atitudinii conștiente se poate deduce în ce măsură sunt considerate germeni valoroși toate conținuturile activate prin regresie. Ele conțin de fapt elementele funcției opuse ce a fost exclusă din atitudinea conștientă, funcție care ar fi capabilă să completeze atitudinea eșuată. De exemplu, atunci când gândirea eșuează ca funcție deoarece există o situație în care empatia este necesară adaptării, materialul activat de către regresie din inconștient va conține acea empatie necesară, însă într-o formă embrionară, nedezvoltată și arhaică (Jung, 2011-1, p.65).

„Regresia confruntă conștiința cu problema sufletului” raportată la „problema adaptării exterioare” tocmai prin activarea acestor stări inconștiente. Conștiința în mod firesc tinde să se „opună acceptării conținuturilor regresive”, însă având în vedere necesitatea progresiei și imposibilitatea actuală a desfășurării ei va fi constrânsă să se supună acestor valori regresive. Regresia duce așadar la necesitatea unei adaptări la lumea lăuntrică, la suflet (Jung, 2011-1, p.66). Așa cum unilateralitatea funcției de adaptare la lumea exterioară poate duce la eșec și cea a lumii lăuntrice poate avea același rezultat. De exemplu, în situația în care staza libidinală este produsă de eșecul funcției de gândire raportat la adaptarea la lumea exterioară și are loc regresia, care activează funcția de simțire de natură inconștientă, inițial s-ar putea vorbi doar de empatie față de lumea interioară. Această empatie este pentru început suficientă, însă nu și pe termen lung. Este necesar în continuare că funcția de gândire care a eșuat să fie antrenată. Pentru o perioadă de timp „atitudinea totală față de lumea lăuntrică” este importantă și necesară, mai exact până în momentul în care adaptarea interioară a avut loc. De îndată ce adaptarea interioară s-a realizat, progresia se poate reinstala (Jung, 2011-1, p.67).

Progresia nu este însă una cu dezvoltarea și nu trebuie confundată cu aceasta. Fluxul continuu al vieții nu necesită obligativitatea diferențierii sau a dezvoltării, lipsa acestora neînsemnând încetarea vieții. În mod similar viața sufletească „poate fi progresivă fără evoluție și regresivă fără involuție”. Progresia și regresia nu înseamnă în mod obligatoriu evoluție și involuție, ci sunt mișcări vitale care se completează reciproc, asemănător cu sistola și diastola inimii, așa cum Chamberlain Goethe le-a numit în scrierile sale. Acesta asociază sistola cu concentrarea interioară, respectiv introversia și diastola cu extraversia, orientarea către exterior, universală. Progresia se întemeiază din necesitatea de adaptare la condițiile de mediu, care îi este vitala omului, în timp ce regresia din necesitatea satisfacerii cerințelor de individuație, care îi este la fel de vitala omului.

Bibliografie

1. Jung, C.G. (2011-1). OPERE COMPLETE – Volumul 8. Dinamica inconștientului. Editura TREI:București.