În lucrările sale, Carl G. Jung separă conceptual sufletul de psyche. În înțelegerea sa psyche reprezintă totalitatea proceselor psihice, atât conștiente cât și inconștiente, iar sufletul îl asociază termenului de personalitate și îl descrie ca un „complex funcțional determinat și limitat” (Jung, 2004, p.831). Ideea de complex se ancorează în ipoteza existenței unei multitudini de personalități în interiorul unui individ. El definește complexele ca fiind fragmente psihice scindate datorită unor influențe traumatice sau a unor tendințe incompatibile, ce au un caracter autonom, mai exact se supun unor legi proprii, și acționează, respectiv reacționează asupra individului fără controlul conștient al acestuia. Conform cu experimentul asociativ realizat de Jung, complexele pot interfera cu intenția volitivă perturbând prestația conștiinței, pot produce stagnări în fluxul de asociații libere sau perturbări ale memoriei, pot apărea și dispărea spontan, pot obseda temporar conștiința sau chiar influența atât vorbirea cât și acțiunea într-o manieră inconștientă (Jung, 2011-1, p.253). Multitudinea de personalități întâlnită atât la oamenii normali, deși într-o manieră mult mai subtilă, cât și la cei patologici, este determinată de atitudinea pe care o persoană o adoptă în fiecare mediu din care face parte sau în care se regăsește la un moment dat, care poate varia de la un mediu la altul. Un exemplu concret ar fi diferențele de personalitate dintre rolul jucat în familie și cel din sfera profesională între care o persoană oscilează, neputând să facă diferența în care din cele două se regăsește natura lui. (Jung, 2004, p.831).

Pentru a defini atitudinea, Jung adoptă conceptul introdus de Georg Elias Muller și Friedrich Schumann prin care aceasta reprezintă o dispoziție psihică de acțiune sau reacțiune către o anumită direcție, influențată de stimulii prezentați într-o situație dată. Orientarea atitudinală poate fi de natură conștientă sau inconștientă și reprezintă pregătirea pe care o persoană o deține față de o situație viitoare indiferent dacă este reală ori ipotetică (Jung, 2004, p.687). În funcție de timpul și frecvența expunerii unei persoane la un anumit mediu, atitudinea ce corespunde mediului respectiv poate ajunge să domine personalitatea individului. Dualitatea aceasta a atitudinii este influențată de gradul de identificare dintre eu și atitudinea aferentă unui mediu specific (Jung, 2004, p.831). Identificarea este definită de către Jung ca fiind un proces psihologic prin care personalitatea se disimilează parțial sau total de sine (Jung, 2004, p.739). Pentru a înțelege ce este disimilarea este nevoie să definim asimilarea cu care aceasta se află în antonimie, pe care Jung o înțelege ca fiind identificarea dintre un conținut conștient și materialul subiectiv acumulat anterior fenomenului de asimilare, pe baza unui principiu de asemănare dintre conținutul nou și materialul deja existent. Asimilarea este și ea un proces de apercepție în cadrul căruia identificarea se realizează cu materialul subiectiv deja existent în individ. Asimilarea este proprie procesului de reprezentare în situațiile în care elementele asimilatoare se manifestă prin reproducere, iar elementele asimilate prin intermediul unei impresii senzoriale nemijlocite. Jung afirmă totuși că el folosește acest termen într-un sens mai larg, respectiv ca o „identificare a obiectului cu subiectul în genere” (Jung, 2004, p.685), definind în acest context disimilarea ca o identificare a subiectului cu obiectul și ca o „înstrăinare a subiectului față de sine însuși în favoarea obiectului”, obiectul putând fi atât exterior cât și interior, psihologic (ex. o idee). (Jung, 2004, p.686).

Revenind la identificarea cu un anume mediu din viața individului, disimilarea parțială sau totală de sine este o înstrăinare, o pierdere, o rătăcire față de sine însuși și o integrare în personalitate a unor elemente artificiale corespunzătoare unui anume rol ocupat de individ și nu naturii individului. În ideea în care Jung asociază sufletul cu personalitatea se poate deduce disimilarea ar reprezenta o pierdere parțială sau totală a sufletului, întâlnită în cazurile de disociere. Sufletul, spre deosebire de psihic îi este așadar propriu omului reîntregit, unificat care a reușit să își integreze și să își dezvolte personalitatea înnăscută și care a reușit să se separe de orice este impropriu lui însuși până în cel mai mic detaliu. Prin urmare până și individul considerat normal, care suferă o oarecare disociere a caracterului, se regăsește îndepărtat de personalitatea sa naturală, individuală, unică. Intră aici în discuție diferența dintre omul individual împământenit în caracterul său real și cel colectiv ce aparține maselor, fiind puternic influențat de așteptările, cerințele și împrejurările care îi sunt impuse din exterior. Caracterul omului individual îi rămâne constant indiferent de mediul în care se află și indiferent de diversitatea atitudinilor proprii. Omul individual alege să nu se identifice cu diversele atitudini ale sale întrucât nu dorește compromiterea individualității sale indiferent de contextul în care se regăsește. Această alegere conștientă este posibilă doar în situația în care părțile inconștiente ale personalității sunt conștientizate și integrate în personalitatea individului. Omul colectiv oscilează constant între personalitatea conștientă și cea inconștientă, identificându-se cu fiecare atitudine proprie în doze diferite, fapt care îl conduce spre a-i înșela atât pe ceilalți cât și pe el însuși legat de cine este el cu adevărat.

În această situație, Jung afirmă că omul poartă o mască care parțial răspunde intențiilor proprii și parțial opiniilor și exigențelor exterioare lui, mai exact cele din mediul său, și care îl determină să oscileze constant între cele două și prin urmare să fie inconsistent (Jung, 2004, p.833). Această mască poartă numele de „persona” și este diferită de individualitatea omului, fiind mai degrabă un „complex funcțional constituit din rațiuni de adaptare sau de comoditate necesară” care se referă în mod exclusiv la relația pe care omul o deține cu obiectele exterioare lui. Persona reprezintă așadar caracterul afișat la exterior, respectiv atitudinea exterioară care este disponibilă conștient omului, însă de cele mai multe ori acesta o confundă cu propria personalitate, nefiind conștient de disocierea personalității sale. În paralel cu atitudinea exterioară există și o atitudine interioară pe care omul o are cu subiectul. Prin subiect, în acest context, Jung se referă la pornirile, sentimentele, gândurile și senzațiile vagi sau tulburi ce nu reprezintă trăiri conștiente, ci mai degrabă răsar din adâncurile și întunecimile interioare ale omului, din fundalurile conștiinței, tulburând, frânând sau stimulând activitatea psihică și alcătuind împreună, ca și totalitate, percepția legată de inconștient. Subiectul este prin urmare propriul inconștient, și este conceput ca și obiect interior, iar relația cu acesta reprezintă atitudinea interioară. Spre deosebire de atitudinea exterioară care este ceva mai evidentă și poate fi observată cu ușurință, cea interioară tocmai prin caracterul ei inconștient îi este omului mai puțin cunoscută. Tendința umană este de a raționaliza aceste trăiri interioare inconștiente și de a le reduce la diverse cauze cunoscute deja în mod conștient, fapt care în realitate nu face decât să le distorsioneze percepția. (Jung, 2004, p.835).

Cu alte cuvinte, in această atitudine interioară sunt cuprinse toate inhibițiile, capriciile, dispozițiile întâmplătoare, sentimentele și fragmentele de imaginație ce pot distrage ocazional individul, îi pot tulbura activitatea concentrată sau chiar liniștea. Încercările omului de a le raționaliza sau de a le atribui unor cauze corporale sau de o altă natură decât psihică nu face altceva decât să le refuleze având în vedere că ele sunt percepții ale unor procese de natură inconștiente. Pe lângă cele enumerate anterior sunt de menționat în aceeași categorie și visele care sunt menționate separat doar pentru faptul că apar în starea de somn, când conștiința este abolită (Jung, 2004, p.835). Toate acestea sunt prezente chiar și la individul normal, deși la cel patologic sunt cu mult mai evidente. Atitudinea interioară dă naștere unei personalități interioare ce este diametral opusă ca și caracteristici cu cea exterioară. Jung numește această atitudine interioară anima, la bărbați și animus, la femei. Diferențierea anima/animus între femei și bărbați este esențială întrucât există o diferență majoră la nivel sufletesc între cele două sexe. Având în vedere că în general bărbatul are în atitudinea sa exterioară ca elemente centrale concretețea și logica, cel puțin ca ideal masculin, în interiorul său acesta se va lăsa în voia propriilor sentimente. În contrast, femeia care are ca și element predominant în atitudinea exterioară sentimentul, în interiorul său va reflecta (Jung, 2004, p.837-839).

Caracterul sufletului poate fi dedus așadar din cel al persona-ei, întrucât toate acele aspecte și însușiri generale ale omului care nu se găsesc în atitudinea lui exterioară, vor fi prezente în cea interioară. Carl Jung afirmă în acest context faptul că „Aceasta este o regulă fundamentală, care mi se reconfirmă de fiecare dată” (Jung, 2004, p.840). El diferențiază caracteristicile general umane, care sunt specifice umanității și le au în comun majoritatea oamenilor, de cele individuale care de altfel nu pot fi cunoscute pe baza aceluiași principiu. În situațiile în care individul se identifică parțial sau total cu persona, vorbind în acest caz de o disimilare parțială sau totală de sine prin care el se îndepărtează de sine în favoarea persona-ei, particularitățile sale individuale vor fi transpuse în suflet (Jung, 2004, p.840). Persona, ca și expresie a adaptării individului la mediul său, va fi puternic influențată și modelată de calitățile acestuia, în același timp în care sufletul va fi influențat într-un mod accentuat de către inconștient și calitățile lui. Pentru a exemplifica acest contrast, Jung folosește situația unui mediu primitiv în care persona exprimă trăsăturile primitive ale mediului, în timp ce sufletul preia particularitățile arhaice ale inconștientului și însuși „caracterul simbolic și prospectiv al acestuia”. Prin urmare, persoana care se identifică într-un mod necondiționat cu al său mediu exterior va cădea pradă proceselor inconștiente. Acest fapt poate fi explicat prin faptul că eul său, care în aceste condiții nu se poate diferenția de ceea ce reprezintă persona, va deveni una cu procesele sale inconștiente și, prin urmare, fie se va încrucișa cu rolul lui exterior, fie „îl va duce (pe acesta) la absurd” printr-un fenomen de enantiodromie. (Jung, 2004, p.841).

Prin enantiodromie, Jung înțelege „manifestarea contrariului inconștient în desfășurare temporală”, fenomen ce apare în cazurile în care activitatea conștientă ajunge să fie „dominată de o tendință unilaterală extremă”, dând naștere în timp unui contrariu al său inconștient ce poate inhiba randamentul conștient sau chiar întrerupe direcția conștientă (Jung, 2004, p.708). În aceasta situație, apare fenomenul de proiecție prin care sufletul este proiectat pe obiectele exterioare cu care individul deține relații de dependență, relații ce au de cele mai multe ori un caracter tragic (Jung, 2004, p.841). Carl Jung definește proiecția ca fiind transpunerea unor procese subiective ale individului într-un obiect. El o atribuie procesului de disimilare și menționează că poate fi vorba atât de particularități cu aspect pozitiv, cât și de unele cu aspect negativ. Ea se manifestă în condițiile existenței unei identități arhaice, primitive dintre subiect și obiect, și devine evidentă abia în momentul în care apare o nevoie de rupere de obiect, de destrămare a identității individului de această parte primitivă din el (Jung, 2004, p.794).

Bibliografie

1. Jung, C.G. (2004). OPERE COMPLETE – Volumul 6. Tipuri psihologice. Editura TREI:București.
2. Jung, C.G. (2011-1). OPERE COMPLETE – Volumul 8. Dinamica inconștientului. Editura TREI:București.