STRUCTURA PSIHICULUI ÎN VIZIUNEA LUI CARL G. JUNG – UMBRA

Pe De Andreea PătraşcÎn The PsychologistLasă un comentariu

Din punct de vedere empiric cele mai clar caracterizate arhetipuri sunt acelea care influențează sau tulbură cel mai adesea Eul. Umbra este unul din aceste arhetipuri, pe lângă anima și animus, și chiar cel mai accesibil omului datorită faptului că majoritatea conținuturilor sale pot fi deduse din inconștientul personal. Excepție de la acest fapt fac doar acele caracteristici pozitive de personalitate care prin procesul refulării devin inconștiente și în cazul cărora vorbim de un impact negativ al Eului (Jung, 2005-2, p.13). Pentru a realiza și integra umbra, este nevoie ca individul să experimenteze în viață un număr considerabil de decizii morale greșite care îi acordă oportunitatea de a cunoaște propriile caracteristici sumbre. În acest context vorbim de umbră ca și problematică de natură morală de-a dreptul provocatoare, în procesul de întregire a personalității. În procesul de autocunoaștere, omului îi este indispensabil să își cunoască umbra, iar procesul în sine este de cele mai multe ori unul anevoios și îndelungat, căruia individul îi opune o considerabilă rezistență (Jung, 2005-2, p.14).

În alcătuirea umbrei intră, în viziunea lui Carl Jung, trăsăturile sumbre ale caracterului și alte elemente de inferioritate de o natură emoțională, care pe lângă natura emoțională specifică dețin o oarecare autonomie de manifestare, de tip posesiv și obsesiv. Emoția văzută ca un fenomen care i se întâmplă omului, iar acesta doar o experimentează, conduce la ideea necesității unui oarecare control asupra ei în vederea adaptării individului. Nivelul primitiv, inferior al personalității omului, unde există cea mai redusă adaptabilitate, se manifestă printr-un comportament specific omului primitiv, lipsit de apreciere morală și autocontrol (Jung, 2005-2, p.15).

Umbra deține o capacitate considerabilă de integrare în personalitatea conștientă, trăsăturile sale proprii fiind mai ușor de integrat în personalitate, însă nu totală. Fenomenul de proiecție este cel care stă la baza rezistenței opuse împotriva controlului moral, fapt care duce la dificultăți în influențarea și respectiv integrarea trăsăturilor de personalitate proiectate. Proiecțiile sunt de departe cel mai greu de recunoscut și de cunoscut în interiorul unui individ, recunoaștere care necesită o performanță morală ce depășește limitele obișnuite. În cazul proiecțiilor, sursa emoțiilor proprii se găsește mereu în exterior, în individul pe care se proiectează la un anumit moment, iar acest aspect pune piedici considerabile atât înțelegerii, cât și voinței (Jung, 2005-2, p.16). Partea psihică care proiectează este inconștientul, ceea ce duce la posibilitatea ca omul să nu conștientizeze deloc proiecțiile proprii, situație în care vorbim de o libertate de acțiune a factorului inconștient care le produce. Acest fapt îl determină pe individ să își creeze o concepție despre mediul său și despre lume de natură iluzorie, cu un standard al realității mult îndepărtat de adevărul obiectiv și respectiv imposibil de atins. Toate acestea duc în cele din urmă la izolarea individului, atunci când proiecția îmbracă haina unei rele voințe din partea celor din jur (Jung, 2005-2, p.17).

Există însă, dincolo de umbră și alte proiecții care nu pot fi conștientizate și integrate, mai exact proiecțiile care țin de imaginea sexului opus în individ. Atunci când sursa proiecțiilor este sexul opus, vorbim de anima la bărbați și de animus la femei, arhetipuri care corespund unul altuia și care la fel ca și umbra sunt caracterizate de inconștiență și de autonomie. Dintre acestea, umbra poate fi conștientizată cu cea mai mare ușurință, fapt care depinde însă și de distanța la care se află conținuturile ei față de conștiință. Cu cât conținuturile sunt mai ancorate în inconștientul personal, cu atât este mai posibilă integrarea lor, cu cât sunt mai îndepărtate, mai precis aparțin inconștientului colectiv, respectiv arhetipurilor anima și animus, cu atât integrarea lor este mai imposibilă. Carl Jung spune în acest context un lucru extrem de profund, prin afirmația că aparține de domeniul posibilului ca omul să recunoască ceea ce este relativ rău în natura umbrei, însă este „o experiență pe cât de rară, pe atât de zguduitoare să te uiți în ochii răului absolut” (Jung, 2005-2, p.19).

Bibliografie

  1. Jung, C.G. (2005-2). OPERE COMPLETE – Volumul 9/2. Aion. Contribuții la simbolistica Sinelui. Editura TREI:București.

STRUCTURA PSIHICULUI ÎN VIZIUNEA LUI CARL G. JUNG – ARHETIP

Pe De Andreea PătraşcÎn The PsychologistLasă un comentariu

Pentru a înțelege ideea de arhetip este necesar să definim conceptul de imagine. Prin imagine, Jung se referă la reprezentarea imaginară din psihic ce face referire în mod indirect „la percepția obiectului exterior” și nu la „copia psihică a obiectului exterior”. Această reprezentare imaginară se fondează „pe activitatea imaginară a inconștientului” care apare în conștiință sub forma unei viziuni sau a unei halucinații, fără însă avea caracter patologic. Ea nu înlocuiește realitatea, așa cum o fac halucinațiile în cazurile patologice, ci este doar o imagine interioară diferită de experiențele senzoriale (Jung, 2004, p.744). Deși acest tip de imagine nu deține o valoare autentică, individul îi poate atribui o considerabil de mare importanță ca trăire a sa sufletească, ea devenind prin aceasta o realitate interioară cu valoare psihologică care depășește uneori chiar și importanța realității sale exterioare. În acest context individul se va adapta mai degrabă la exigențele interioare decât la realitatea exterioară (Jung, 2004, p.745). Imaginea interioară are o natură complexă și funcționează ca un tot unitar ce are un sens autonom, propriu ei. În ea se ilustrează situația psihică globală la momentul manifestării ei a acelor conținuturi inconștiente care sunt relaționate între ele la momentul respectiv. Conștiința, pe lângă rolul său de a inhiba materialele inconștiente necorespunzătoare, are rolul de a stimula apariția în conștiință a materialelor inconștiente subliminale, care sunt deja pregătite să pătrundă în conștiință, dar nu au avut la dispoziție cadrul necesar pentru a realiza acest proces. Imaginea deține așadar un fragment inconștient și unul conștient și nu poate fi înțeleasă fără a se lua în calcul relația dintre cele două (Jung, 2004, p.746).

În funcție de natura inconștientului care participă împreună cu conștiința la formarea unei anumite imagini, se deosebește o imagine personală la care participă inconștientul personal și una colectivă la care participă inconștientul colectiv. Această imagine colectivă are un caracter mai degrabă arhaic și este în viziunea lui Jung o imagine primordială pe care acesta o numește și arhetip. Ceea ce o face colectivă este faptul că ea se regăsește ca fiind comună oamenilor ce formează popoare întregi sau chiar epoci istorice întregi. Un exemplu concret aici ar fi motivele mitologice fundamentale care se aplică tuturor oamenilor indiferent de rasă sau de perioada istorică în care aceștia au trăit sau trăiesc (Jung, 2004, p.747-748).

Un alt element important de luat în considerare atunci când vorbim despre arhetipuri îl reprezintă instinctele, a căror existență este de altfel, chiar și din punct de vedere biologic, de necontestat atât la animale cât și la oameni, ce au o oarecare influență asupra psihologiei acestora. „Instinctele sunt factori motivaționali ereditari non-personali”, răspândiți universal, care de cele mai multe ori se regăsesc îndepărtați de conștiință sau chiar de pragul subliminal, putând fi, prin urmare, profund inconștienți. Din punctul de vedere al esenței lor, instinctele nu au o formă nedeterminată și vagă, ci mai degrabă sunt specific orientate în funcție de scopurile lor intrinseci. În viziunea lui Jung, ele reprezintă analogii precise ale arhetipurilor, de o asemenea exactitate încât pot fi considerate chiar ca și „copiile inconștiente ale instinctelor”. Plecând de la aceste idei, Carl Jung afirmă că arhetipurile sunt modele fundamentale ce stau la baza comportamentului instinctiv (Jung, 2014, p.91). Dintre procesele umane cele mai influențate de către aceste principii universale înnăscute se pot enumera percepția, gândirea și fantezia. Atribuirea anumitor conținuturi inconștientului colectiv nu este o sarcină ușoară, întrucât multe dintre conținuturile celor trei procese enumerate, pot fi rezultantele educației și culturii, prin urmare nu pot fi considerate cu adevărat arhetipale (Jung, 2014, p.92).

Conceptul de instinct, frecvent folosit în societate, duce mereu cu gândul la o acțiune de natură instinctivă. El reprezintă un tip de comportament care nu are o cauză de proveniență și nici un scop bine definit, respectiv un scop deplin conștient, ci este mai degrabă o „constrângere lăuntrică obscură”. Acțiunea instinctivă are asociată o motivație psihologică inconștientă, spre deosebire de procesele conștiente cărora le este mereu asociată o „continuitate conștientă a motivațiilor lor”. În viziunea lui Jung, acțiunea instinctivă se manifestă ca o întrerupere bruscă a continuității conștiinței, și plecând de la ideea aceasta o consideră ca fiind un proces inconștient (Jung, 2011-1, p.265). Important de subliniat aici este că nu toate procesele inconștiente cu caracter constrângător sunt instincte. Alte exemple de constrângeri inconștiente, pe lângă instincte, ar fi afectele impulsive, gândurile obsesive, ideile spontane, capriciile, angoasele și depresiile etc. Mecanismul lor seamănă cu cel instinctiv, însă nu se impun ca atare (Jung, 2011-1, p.266). Instinctele fac referire doar la procesele inconștiente moștenite pe cale ereditară care se repetă în orice circumstanță a vieții într-o formă uniformă și regulată (Jung, 2011-1, p.267).

Un alt factor important în această discuție îl reprezintă intuiția care, la fel precum instinctele, au la bază procese inconștiente care pătrund în conștiință întrerupând fluxul continuu al acesteia. Jung definește intuiția ca fiind un proces de percepție inconștientă ce se regăsește la polul opus al activității senzoriale conștiente. Atunci când se vorbește despre intuiție se are în vedere o anume sesizare de natură instinctivă. De aici se poate deduce că intuiția îi este analoagă instinctului, însă într-un mod ușor diferit. În timp ce instinctul este un impuls care împinge individul către o activitate complexă sau complicată, intuiția este doar o sesizare inconștientă a unei situații complexe sau complicate. Carl Jung vede în acest context intuiția ca o „răsturnare a instinctului” care îi împărtășește totuși potența acestuia (Jung, 2011-1, p.269). Intuiția înnăscută stă la baza imaginilor primordiale, mai exact a arhetipurilor percepției și înțelegerii, și funcționează ca o condiție a proceselor psihice determinată aprioric. Instinctele stau la baza modului de viață specific umanității în același mod în care arhetipurile au capacitatea de a constrânge intuiția și percepția către forme specifice umanității. Jung afirmă aici că instinctele și arhetipurile intuiției sunt cele care construiesc inconștientul colectiv (Jung, 2011-1, p.270).

Pulsiunile se suprapun în acest context cu modul arhaic moștenit dând naștere tiparelor de comportament. Individul își realizează și trăiește în mod natural propriile tipare de comportament, cu o mai mare ușurință și naturalețe comparativ cu acțiunile impuse de liberul arbitru. Tiparele de comportament ne ajută să vedem cu claritate limitele liberului arbitru. Cu cât individul este mai împământenit în tiparele sale de comportament, iar liberul său arbitru are o influență mai limitată, cu atât el este mai apropiat de natura lui primitivă, iar conștiința sa este influențată mai mult de inconștient. Tiparele de comportament nu au totuși o conotație negativă, căci înainte de toate ele funcționează ca și „reglatori ai sferei pulsionale” și sunt de aceea indispensabili omului. Eficiența tiparelor de comportament nu este totuși absolută, ci poate fi limitată prin libertatea de voință (Jung, 2011-1, p.398).

Carl Jung descrie pe larg în lucrările sale următoarele arhetipuri culturale (cu precădere din basme) și religioase: Dumnezeu, Mama cu opusul ei Mama vitregă sau Vrăjitoarea, Tatăl sau chiar Bătrânul înțelept cu opusul său Bătrânul vrăjitor, Copilul (Infans), Eroul, Tricksterul (din mitologia indiană) sau Satana în cultura noastră, Spiritul, Animalul. Acestea sunt considerate ca fiind formele arhetipale universale. Pe lângă acestea, cu un caracter mai personal, se diferențiază arhetipurile: Persona, Umbra, Anima cu corespondentul ei în sexul opus – Animus și Sinele, ce au roluri și corespondențe diferite fie cu inconștientul personal, fie cu lumea exterioară.

Bibliografie

  1. Jung, C.G. (2004). OPERE COMPLETE – Volumul 6. Tipuri psihologice. Editura TREI:București.
  2. Jung, C.G. (2011-1). OPERE COMPLETE – Volumul 8. Dinamica inconștientului. Editura TREI:București.
  3. Jung, C.G. (2014). OPERE COMPLETE – Volumul 9/1. Arhetipurile și inconștientul colectiv. Editura TREI:București.

STRUCTURA PSIHICULUI ÎN VIZIUNEA LUI CARL G. JUNG – INCONȘTIENT COLECTIV

Pe De Andreea PătraşcÎn The PsychologistLasă un comentariu

„Raportul funcțional dintre procesele inconștiente și conștiință” este numit de către Jung „compensator”. Carl Jung folosește aici termenul de compensare cu sensul de înlocuire sau eliberare, menționând că își extrage această idee din lucrările lui Alfred Adler, prin care acesta folosește ideea de compensare pentru a explica „echilibrarea funcțională a sentimentului de inferioritate”, văzut ca și o insuficiență organică, prin generarea unei „ficțiuni” care să înlocuiască această lipsă în vederea atingerii unei stări de echilibru (Jung, 2004, p.693). „Funcția compensatoare a inconștientului”, foarte evidentă în cazurile patologice, este aceea prin care „procesul inconștient împinge la suprafață materialul subliminal, constelat prin starea conștiinței”, într-un mod conform cu starea actuală a conștiinței, putând fi observate în acest proces toate conținuturile lipsă din situația conștientă actuală, ca o completare a celor deja conștiente (Jung, 2004, p.766). Aceste materiale sunt numite de către el artificial inconștiente și ele compun „inconștientul rațional inteligibil” care este stratul superficial al inconștientului.

Dacă simbolul apărut în conștiință nu poate fi reperat deloc în experiența individului și este imposibil ca acesta să-l fi auzit, văzut sau citit pe undeva și mai apoi să îl fi uitat, și mai mult decât atât, acest simbol are o natură mitologică, nu se mai poate vorbi de apartenența lui la un inconștient personal. În viziunea lui Jung, sub acest inconștient rațional personal se află un alt inconștient absolut nerelaționat cu experiența personală a omului, ce se opune într-un mod autonom sufletului conștient dar și stratului inconștient superior, și reprezintă o „activitate sufletească supra individuală” pe care el îl numește inconștient colectiv (Jung, 2011-1, p.311).

Inconștientul colectiv are un caracter general uman și chiar general animal, și reprezintă temelia psihicului individual ce se manifestă ca o „sumă ereditară de posibilități de reprezentare” (Jung, 2011-1, p.321). El conține motive și imagini mitologice, pe care oamenii de-a lungul timpului le-au proiectat fie în basme și legende, fie în istorie asupra personajelor istorice, fie în atribuiri de imagini unor forme vagi, ca de exemplu denumirea și interpretarea constelațiilor din astrologie. În acest context, Jung subliniază faptul că „ influențele astrale susținute de astrologie […] nu sunt altceva decât percepții introspective inconștiente ale activității inconștientului colectiv”. Prin urmare, acestea sunt doar niște proiecții ale unor imagini mitologice asupra cerului înstelat (Jung, 2011-1, p.325). Ele provin mai degrabă din sufletul omului primitiv care trăia fenomenele considerate naturale și normale astăzi, într-un mod mistic, fenomen care a determinat ca procese fizice (ca de exemplu răsăritul și apusul soarelui) să pătrundă în psihic sub forma unor deformări fantasmatice. Ele au avut un impact extrem de puternic asupra psihicului omului primitiv, astfel încât au rămas impregnate în inconștient, care reproduce chiar și în zilele noastre imagini asemănătoare (Jung, 2011-1, p.327-329).

Inconștientul colectiv are așadar o amprentă ereditară moștenită din generație în generație, spre deosebire de cel personal care este acumulat pe durata existenței unui individ. Aceste două tipuri de inconștient, personal și colectiv împreună cu conștiința sunt în viziunea lui Jung cele trei trepte sufletești ale omului. Carl Jung deosebește în individ două sisteme psihice, unul personal format din conștiința considerată „ pe deplin personală” și inconștientul personal, iar celălalt sistem psihic nonpersonal, colectiv. Inconștientul colectiv este moștenit și este alcătuit din ceea ce Jung numește arhetipuri, care la rândul lor „pot deveni conștiente doar în mod mijlocit” (Jung, 2014, p.90). Sursele din care se poate deduce prezența arhetipurilor o constituie visele atât la vârstă adultă (deși mai rar) cât și cele din prima copilărie (între 3 și 5 ani), exercițiile de imaginație activă prin care se generează fantasme prin tehnici de concentrare intenționată, ideile delirante ale psihoticilor și fantasmele specifice stărilor de transă (Jung, 2014, p.103).

Fiecărei situații de viață comună experienței mai multor oameni îi corespunde un anumit arhetip. Faptul că experiențele tipice s-au tot repetat de-a lungul istoriei și au avut un impact major asupra indivizilor din perioada în care s-au desfășurat, a dus la imprimarea lor în psihicul umanității. Transmiterea generațională a acestora s-a făcut însă fără imaginea asociată, mai exact ca „forme fără conținut” și atunci lor le mai rămân asociate doar tipuri specifice de abordare sau de acțiune. Natura lor este de aceea de tip compulsiv, prin urmare arhetipul fie se impune voinței și rațiunii și le domină pe acestea, fie generează un conflict care conduce la stări nevrotice și chiar patologice (Jung, 2014, p.99).

În ceea ce privește nevroza provenită din cauze pur personale, Jung afirmă că nu putem vorbi de prezența arhetipurilor. Însă când avem de-a face cu o nevroză colectivă cauzată de evenimente majore la nivel social, în care vorbim de o afecțiune similară împărtășită de mai mulți oameni, acestea își fac apariția. Arhetipul care apare în individ și este retrăit de acesta este acela care corespunde istoric unei situații cu o desfășurare similară din trecut. Forțele instinctuale specifice respectivului arhetip intră în acțiune și pot fi de multe ori imprevizibile și de aceea chiar periculoase, explozive. Carl Jung afirmă în acest context că „nu există rău căruia omul aflat sub dominația unui arhetip să nu-i cadă victimă” (Jung, 2014, p.98). În cuvinte mai simple, se poate descrie relația dintre arhetip și individ într-un anume context de viață, ca un anume tipar de comportament caracteristic unei anumite situații tipice de viață, pe care omul o are în comun cu strămoșii săi (Jung, 2014, p.99).

Bibliografie

  1. Jung, C.G. (2004). OPERE COMPLETE – Volumul 6. Tipuri psihologice. Editura TREI:București.
  2. Jung, C.G. (2011-1). OPERE COMPLETE – Volumul 8. Dinamica inconștientului. Editura TREI:București.
  3. Jung, C.G. (2014). OPERE COMPLETE – Volumul 9/1. Arhetipurile și inconștientul colectiv. Editura TREI:București.

STRUCTURA PSIHICULUI ÎN VIZIUNEA LUI CARL G. JUNG – INCONȘTIENT PERSONAL – partea II

Pe De Andreea PătraşcÎn The PsychologistLasă un comentariu

Procesele psihice care pot fi observate și experimentate dețin legături cu substraturile organice, fiind prin aceasta integrate în viața organismului la dinamismul căruia participă (Jung, 2011-1, p.375). Sfera pulsională este concepută fiziologic „ca funcție glandulară”, fiind asociată în unele teorii cu secrețiile de hormoni. Chiar și așa, este greu să se delimiteze, să se cuantifice în vreun mod sau să se determine conceptual pulsiunile. Jung îi recunoaște aici meritul lui Freud de a fi recunoscut persistența unor rămășițe arhaice ce se manifestă ca și modalități primitive de funcționare. Carl Jung găsește relevantă ideea că instinctele ar avea „un aspect fiziologic și unul psihologic” și adoptă în acest context conceptul descris de către Pierre Janet în lucrările sale despre nevroză, prin care funcțiile organismului ar avea o parte inferioară și una superioară (Jung, 2011-1, p.374). Sfera pulsională s-ar încadra așadar ca parte inferioară a funcției, în timp ce partea superioară ar fi reprezentată de sfera psihică asociată aceleiași funcții (Jung, 2011-1, p.375). Partea inferioară are un caracter automat și neschimbător, iar cea superioară are un caracter voluntar și schimbător. Funcționarea parții inferioare are un „caracter coercitiv”, sau constrângător, și se manifestă fie în întregime, fie deloc. Partea superioară nu deține acest caracter coercitiv și se supune mai degrabă liberului arbitru și prin aceasta poate fi utilizată chiar și într-un sens opus cu instinctul primitiv (Jung, 2011-1, p.376).

Psihicul este așadar un fel de „emancipare de forma instinctului și de caracterul obligatoriu al acestuia” care ajută la desprinderea unei funcții de forma sa de mecanism determinat fiziologic și aplicarea acesteia și în alte contexte prin utilizarea voinței motivate, rezultând din aceasta forma spirituală a părții superioare. Energia pulsională în sine nu este modificată în acest context, ci doar formele sale de utilizare (Jung, 2011-1, p.377). Sistemul pulsiunilor este cel care, deși contribuie la existența individului, determină și participă la conflictele interioare. Pulsiunile se perturbă reciproc și contribuie la procesul de refulare, cauzând așadar prejudicii individului. Procesul de diferențiere „a funcției de pulsionalitatea coercitivă” contribuie la conservarea existenței individului, însă produce în acest sens numeroase conflicte și sciziuni, mai exact disocierile conștiinței (Jung, 2011-1, p.378).

Voința este doar „motivată de instincte”, ea având o energie care este capabilă să stăpânească sau să influențeze sfera pulsională. „Voința înseamnă o cantitate limitată de energie care stă liber la dispoziția conștiinței” și ea contribuie la schimbarea funcțiilor prin supunerea lor unor motivații noi care „nu mai au nimic de-a face cu instinctele”. Chiar și așa, voința nu depășește limitele sferei psihice și nu forțează instinctul, care își conservă o oarecare „putere asupra spiritului” (Jung, 2011-1, p.378). Individul își poate pierde sufletul așadar „în jos” adică în „baza organic materială”, însă îl poate reconstitui prin expandarea lui „în sus” în formă spirituală. Aceasta se explică prin faptul că pulsionalitatea nu implică în mod clar o stare conștientă de manifestare, ci mai degrabă una inconștientă. Voinței însă, pentru a modifica o oarecare funcție, îi este necesară „o instanță supraordonată, ceva ca o conștiență de sine”. Ea are nevoie de un scop și de o direcție de orientare a schimbării care urmează să se producă. Liberul arbitru al individului are nevoie de o multitudine de posibilități din care să aleagă una considerată potrivită într-o instanță anume. De aici ia naștere așadar ideea de psihic ca „un conflict între pulsiunea oarbă și voință, respectiv libertatea de alegere”. Un exemplu concret în care activează doar pulsiunile ar fi procesele psihoide ce aparțin sferei inconștientului, funcțiile lor fiind cele care sunt și vor rămâne mereu incapabile de conștientizare (Jung, 2011-1, p.382). Acolo unde activează voința și libertatea de a alege nu se poate vorbi însă decât de un psihic identic cu conștiința (Jung, 2011-1, p.380).

Atât Janet cât și Freud constată în descoperirile lor faptul că în cadrul stării inconștiente conținuturile se comportă de parcă ar fi conștiente și de parcă ar exista un eu la care să se raporteze, respectiv un subiect. Chiar și așa, există diferențe fundamentale între starea inconștientă și cea conștientă. De exemplu, caracterul de automatism al „complexelor accentuate afectiv” în stare inconștientă dispare atunci când ele sunt conștientizate (Jung, 2011-1, p.383). Prin conștientizare ele devin corectabile, mai exact pot fi transformate (Jung, 2011-1, p.384). Cu cât ele sunt mai îndepărtate de conștiință însă, ele capătă mai degrabă un „caracter arhaico-mitologic”, aspect pe care Jung îl numește numinozitate. Numinozitatea în acest context se sustrage complet liberului arbitru conștient prin transpunerea individului într-o stare de natură emoțională, respectiv una de supunere fără voință (Jung, 2011-1, p.383). Chiar și conținuturile cu caracter mitologic pot însă să devină conștiente, caracterul lor unic, individual, personal individului este accentuat odată cu pătrunderea în conștiință, iar împreună cu procesul de adaptare conștientă pot fi raționalizate în vederea integrării lor în personalitatea omului. Disocierea personalității este opusul acestui fenomen și coincide cu alunecarea în inconștient, respectiv cu întoarcerea la treapta primitivă, instinctuală a omului (Jung, 2011-1, p.384).

Pragul conștient joacă un rol foarte important în dinamica dintre conștiință și inconștient. El este în fapt, cum am menționat și anterior, granița dintre cele două. În apropierea pragului diferența dintre conștiință și inconștient poate să nu fie foarte evidentă. Carl Jung asociază aici conștiința cu lumina, datorită clarității conținuturilor sale, iar inconștientul cu întunericul, datorită obscurității conținuturilor inconștiente (Jung, 2011-1, p.385). În viziunea sa, datorită relativității atât a conștiinței cât și a inconștientului, este necesar să se ia în considerare existența unei scale de intensități diferite ale conștiinței. Jung subliniază faptul că între afirmația „eu fac” și afirmația „sunt conștient de ceea ce fac” o deosebire de intensitate a conștiinței, deducând de aici că există două tipuri de conștiință, una predominată de inconștient și una predominată de conștiință. O totalitate a conștiinței este însă o idee utopică în acest context, de aceea el concluzionează că „nu există conținut al conștiinței care în altă privință să nu fie inconștient”. Singurul care ar putea determina aceste aspecte ar fi eul conștient, însă lipsa implicării sale în conținuturile inconștiente face imposibil acest aspect.

În cazurile de disociere în care o persoana dezvoltă două personalități, vorbim chiar de existența unui al doilea eu, de natură inconștientă și implicit de o a doua conștiință. (Jung, 2011-1, p.385). De la această a doua conștiință pot chiar porni decizii bazate pe acte de voință, însă acest aspect este valabil în general în cazurile patologice. În ce privește luminozitatea conștiinței, acesta poate avea diferite grade de intensitate în funcție de dezvoltarea complexului eului. În starea primitivă sau cea infantilă conștiința nu este încă unitară și bine formată și definită, deoarece complexul eului nu este încă format. Nici pe cea mai înaltă treaptă evolutivă însă conștiința nu poate fi considerată o totalitate, în opinia lui Jung, ci el o vede mai degrabă ca fiind capabilă să evolueze și să se expandeze continuu și indefinit în timp. Prezența inconștientului face așadar posibilă existența unei „totalități conștient-inconștiente” pe care Carl Jung o vede ca reprezentând psihicul.

Bibliografie

  1. Jung, C.G. (2011-1). OPERE COMPLETE – Volumul 8. Dinamica inconștientului. Editura TREI:București.

STRUCTURA PSIHICULUI ÎN VIZIUNEA LUI CARL G. JUNG – INCONȘTIENT PERSONAL – partea I

Pe De Andreea PătraşcÎn The PsychologistLasă un comentariu

Jung definește inconștientul ca o stare fluctuantă care implică conținuturi pe care individul le știe, dar la care nu se gândește într-un anume moment; conținuturi de care a fost cândva conștient, dar le-a uitat în momentul respectiv; conținuturi cândva percepute de simțuri, dar ignorate de conștiință, sau evaluate ca insuficient de importante pentru a fi înregistrate conștient; conținuturi pe care omul le simte dincolo de intenția lui conștientă, pe care le experimentează în mod inconștient prin simțire, gândire, amintire, voință sau acțiune neintenționate; conținuturi care se pregătesc în interiorul său dar urmează să fie conștientizate cândva în viitor (Jung, 2011-1, p.382).

Plecând de la experiența sa legată de psihologia somnambulismului și a hipnotismului din care reiese că există reprezentări care influențează comportamentul omului ce nu apar clare în conștiință, însă omul se comportă de parcă acestea există undeva în interiorul său, Jung afirmă că nu putem vorbi de o reducere a psihicului la conștiință. Astfel de cazuri pot fi întâlnite de exemplu în isterie, din ele reieșind foarte clar că individul percepe, gândește, simte, amintește, decide și acționează inconștient. Procesele acestea psihice au loc chiar și în lipsa conștientizării lor (Jung, 2011-1, p.295). Procesele inconștiente sunt foarte evidente și în ceea ce privește visele, mai ales ținând cont de faptul că în somn conștiința se retrage devenind nonconștiență relativă. Situația este similară și în cazul actelor ratate prezentate conceptual de Freud, din care Carl Jung își inspiră ideile conform cu afirmațiile sale (Jung, 2011-1, p.296). Cele mai evidente sunt însă în cazurile patologice în care întreaga simptomatologie se sprijină pe activitatea inconștientă a sufletului. Aici intră boli mintale din sfera isteriei, nevrozei obsesive, fobiilor, demenței praecox și a schizofreniei. Chiar și așa, dovezi pentru existența unui inconștient care să fie și direct accesibile nu se pot obține, Jung afirmând că „altminteri n-ar fi deloc inconștient”. Aceste procese inconștiente nu pot decât să fie deduse, iar această deducție în opinia lui nu poate fi exprimată decât prin afirmația „Este așa ca și cum”. (Jung, 2011-1, p.297).

În viziunea lui Jung, conștiința are tendința să inhibe acele funcții psihice care nu „coincid cu tendința predominantă” (Jung, 2011-1, p.347) din ea, ajungându-se până într-acolo încât acestor funcții li se neagă existența, chiar și în prezența unor simptome și a unor fenomene care aduc dovezi ale prezenței lor (Jung, 2011-1, p.347). El își inspiră aceste idei dintr-o lucrare a lui Wundt în care acesta susține că acele elemente psihice care au dispărut din conștiință devenind inconștiente prezintă posibilitatea viitoare de a reveni, respectiv de a se reînnoi sau ar reintra în legătura curentă dintre procesele psihice. Elementele inconștiente reprezintă așadar dispoziții sau aptitudini „în vederea apariției componentelor viitoare ale evenimentului psihic”, în alte cuvinte, presupuneri legate de procesele inconștiente sau de starea inconștientului, afirmații pe care Carl Jung le consideră neproductive pentru psihologie. El aderă mai degrabă la probarea directă parțială sau la deducerea parțială a fenomenelor fizice secundare de care respectivele dispoziții psihice inconștiente sunt legate, a căror existență este mai evidentă (Jung, 2011-1, p.348).

Raportarea la eu este într-adevăr elementul care face imposibilă ideea unor reprezentări înnăscute ale individului și implicit cea a existenței unui inconștient. Jung aderă mai degrabă la ideea existenței unui tipar de comportament înnăscut și a unei întregi colecții de „experiențe de viață, neanticipate, ci acumulate”, mai exact a unor imagini, planuri și desene, deci nu reprezentări, care, deși nu se raportează la eu în mod evident, sunt reale. Aceste conținuturi pot fi deduse în funcție de conținuturile conștiente (Jung, 2011-1, p.352). Important aici este faptul că deși oamenii experimentează și simt multe în decursul vieții lor, mare parte din detaliile de zi cu zi devin inconștiente, mai exact sunt uitate. Ele nu dispar însă din interiorul nimănui, putând oricând să revină sau să apară într-un vis. Nici măcar momentul acumulării respectivului conținut este posibil să nu poată fi rememorat. De aceea și anumite simboluri întâlnite în vis îi par omului străine, însă ele, în concepția lui Jung au fost experimentate, respectiv acumulate inconștient cândva în trecutul individului (Jung, 2011-1, p.303-308).

Jung își inspiră ideile din teoria lui Freud legată de simptomatologia nevrozelor prin care acesta atestă că visele poartă rolul de mediator al conținuturilor inconștiente. Conform cu afirmațiile lui Freud aceste conținuturi sunt de natură personală și „au ajuns să fie refulate” (Jung, 2011-1, p.372) din cauza incompatibilității morale cu alte conținuturi din conștiință. Conținuturile conștiente la un moment dat pot cădea sub pragul conștient în urma reacțiilor atitudinii conștiente și în acest mod devin relativ nereproductibile (Jung, 2011-1, p.372). Prin prag conștient Jung înțelege zona liminală dintre conștient și inconștient. „Refularea unui conținut penibil”, așa cum descrie Freud în teoria sa, are la bază procesul de uitare intenționată. Disocierea personalității, mai exact „ destrămarea unității conștiinței”, în urma unui șoc puternic nervos sau în cazurile patologice poate avea același efect (Jung, 2004, p.762). Jung afirmă că este posibil să se demonstreze prin hipnoză faptul că percepțiile senzoriale, datorită devierii atenției sau scăderii în intensitate, „nu mai ajung la nivelul apercepției conștiente”, însă ele pot încă deveni „conținuturi psihice prin apercepție inconștientă”(Jung, 2004, p.763). Cu toate acestea, întinderea câmpului inconștientului nu poate fi nici aproximată, nici delimitată, nici măsurată în timp și spațiu, în opinia lui Carl Jung (Jung, 2004, p.764).

Bibliografie

  1. Jung, C.G. (2004). OPERE COMPLETE – Volumul 6. Tipuri psihologice. Editura TREI:București.
  2. Jung, C.G. (2011-1). OPERE COMPLETE – Volumul 8. Dinamica inconștientului. Editura TREI:București.

STRUCTURA PSIHICULUI ÎN VIZIUNEA LUI CARL G. JUNG – CONȘTIINȚA

Pe De Andreea PătraşcÎn The PsychologistLasă un comentariu

Carl Jung descrie conștiința ca fiind acea funcție sau activitate ce întreține relațiile dintre conținuturile psihice și eul individului. Conștiința este așadar percepută de eu, împreună cu conținuturile conștiente. Acolo unde percepția relației dintre un conținut anume și eu nu există, vorbim cu siguranță de un proces inconștient. Psihicul și conștiința nu reprezintă unul și același lucru, întrucât psihicul este „totalitatea conținuturilor psihice”, care pe lângă conținuturile raportate direct la eu, presupune și alte complexe psihice care nu se raportează la eu (Jung, 2004, p.705). El realizează o grupare a conținuturilor conștiinței cu scopul de a aduce înțelegere mai profundă asupra viziunii sale plecând de la fraza „nimic nu este în intelect care să nu fi fost mai înainte în simțire” (Jung, 2011-1, p.286-287).

Conform cu schema pe care el o adoptă, percepția senzorială este modul în care conștientul se revarsă în oameni din exterior. Suntem conștienți de lumea în care trăim deoarece reușim să o vedem, să o auzim și să o mirosim. Jung afirmă în continuare următoarele: „Percepția senzorială ne spune că ceva este. Dar nu ne spune ce anume este. Ce anume este ne spune nu procesul de percepție, ci acela de apercepție” (Jung, 2011-1, p.288). El subliniază faptul că procesul de apercepție are o structură foarte complicată din punct de vedere pur psihic, în timp ce procesul de percepție senzorială este și el deținătorul unei structuri complicate însă de natură mai mult fiziologică decât psihică. În procesul de apercepție conlucrează diferite procese psihice. Jung folosește în continuare exemplul auzirii unui zgomot de natură necunoscută, urmat de realizarea că acest zgomot ciudat provine de la aerul care circulă în conductele de încălzire centrală, subliniind prin acesta recunoașterea zgomotului cu ajutorul gândirii. „Gândirea ne spune ce este” (Jung, 2011-1, p.288). Cuvântul „ciudat”, folosit intenționat în interiorul exemplului, face referire la tonul afectiv asociat sunetului auzit, ton afectiv care presupune o anumită evaluare a zgomotului (Jung, 2011-1, p.289). Toate acestea iau parte la procesul de cunoaștere, ce este în esență realizat cu ajutorul memoriei, mai exact al amintirilor cărora se realizează o diferențiere și o comparare cu experiențe trecute. Situația actuală sau stimul actual este comparat cu imaginile stocate în memorie, iar prin procedeul de diferențiere apare cunoașterea, vorbind în această situație de procesul gândirii (Jung, 2011-1, p.290). Procesul de evaluare menționat anterior, are o dinamică diferită de cel al cunoașterii. Amprenta emoțională de natură neplăcută sau plăcută pe care stimulul sau situația actuală o lasă, împreună cu imagini din memorie conectate la o anumită emoție, mai exact la un anume ton afectiv constituie procesul de simțire (Jung, 2011-1, p.291).

Pe lângă percepție senzorială, gândire și simțire, și diferit de acestea, este în viziunea lui Carl Jung procesul de presimțire, care și el face parte din conținuturile conștiinței. El consideră că presimțirea este una cu intuiția și că aceasta reprezintă o funcție fundamentală a sufletului, fiind mai exact „percepția posibilităților existente într-o situație dată.” (Jung, 2011-1, p.292). În funcție de personalitatea fiecărei persoane, în schimb, ea poate fi resimțită fie ca percepție senzorială, fie ca gândire sau chiar ca proces afectiv, în funcție de modul individual de exprimare a unei presimțiri. Jung dă aici exemplul presimțirii unei nenorociri la vederea unui foc, menționând că dacă persoana folosește în exprimarea presimțirii fraze precum „Văd cum arde deja toată casa”, „Am sentimentul că va arde toată casa”, „Trebuie doar să reflectezi și ai să vezi clar care vor fi urmările” avem de-a face, în ordinea exemplelor, cu percepție senzorială, afect sau gândire. El atribuie această diferențiere limbii și culturii germane, în cadrul căreia intuiția, senzația și sentimentul sunt noțiuni amestecate și nediferențiate în limbaj, comparativ cu limba engleză unde diferențierea este clară și sensul este individual fiecăreia dintre acestea trei (Jung, 2011-1, p.292).

Printre procesele conștiinței se numără și procesele volitive și cele pulsionale. Cele două diferă prin natura sursei lor care poate fi conștientă sau inconștientă. Procesele volitive au la bază aprecierea liberă, sau liberul arbitru și reprezintă impulsuri orientate, produse de procesele aperceptive. Procesele pulsionale se referă la impulsuri ce își au proveniența în inconștient sau în corp și au o natură obligatorie, constrângătoare (Jung, 2011-1, p.293). Procesele aperceptive la rândul lor se împart în procese orientate și procese neorientate. Cele orientate au o natură rațională, atenția fiind procesul principal în această categorie. Procesele neorientate sunt iraționale, cauza, mijlocul și intenția lor este necunoscută, cel mai important din această categorie fiind visul. Carl Jung consideră visul ca aparținând conținuturilor conștiinței, și afirmă că acesta reprezintă rezultanta unor procese sufletești inconștiente (Jung, 2011-1, p.294).

Bibliografie

  1. Jung, C.G. (2004). OPERE COMPLETE – Volumul 6. Tipuri psihologice. Editura TREI:București.
  2. Jung, C.G. (2011-1). OPERE COMPLETE – Volumul 8. Dinamica inconștientului. Editura TREI:București.

Extras n.2 din cartea: Scrisori de la Prietena Imaginară

Pe De Andreea PătraşcÎn The ArtistLasă un comentariu

Draga mea,

M-am trezit din nou în holul abandonat pe podeaua-i rece ca gheața. Am o senzație ciudată de presiune în cap și parcă sunt scursă de energie. În mâna stângă țin strâns cele 100 de chei. Mă ridic de jos cu o ușoară greutate și pentru un moment am impresia că timpul parcă tinde să stea în loc. Oftez, doar doar oi mai elibera din energia asta acumulată. Mă uit preț de câteva secunde până în capătul holului și simt că de data aceasta vreau să deschid ultima ușă din dreapta. Pășesc hotărâtă de-a lungul holului în timp ce imaginile mulțimii de uși deja deschise îmi alunecă în urmă în periferia vederii. Pentru un moment conștientizez că nu m-am simțit niciodată mai hotărâtă ca acum. Ajunsă în fața ușii, îmi iau un moment în care mă uit cu profunzime la ea. Este o ușă de lemn din scânduri negre verticale, ușor spălăcite, iar pe mijlocul ei scrie cu vopsea albă „I want to break free”. Pufnesc în zâmbet și conștientizez în profunzimea mea adevărul acestei fraze. Ridic șiragul de chei și răscolesc prin ele până când simt o atracție față de singura cheie aurie deținută. O introduc în yală, întorc și ca de fiecare dată ușa se deschide din prima. Pășesc relaxată în interiorul camerei, curioasă să-i aflu adevărul și povestea.

Sunt surprinsă să găsesc o cameră albă în întregime goală și o bicicletă priponită în mijlocul ei. Mă apropii de bicicletă și observ că de ghidonul ei stă legată o hârtiuță pe care scrie „Hai la plimbare!”. Interesant. Fără pic de ezitare mă urc pe bicicletă și încep să pedalez. Mă pufnește râsul la propriu și îmi dau seama că aventura asta a început să-mi placă. Deodată încep să simt roțile de sub mine învârtindu-se și camera se dizolvă în locul ei apărând un drum care urcă. În stânga mea există doar copaci, iar pe dreapta case cu copaci. Nu cred că sunt musai într-un sat sau dacă eram tocmai am ieșit din el. Nu am fost atentă să număr, dar șirul de case deja s-a terminat. De data aceasta pământul de sub roți este uscat și nisipos și am o vagă impresie că ultima oară când am mers cu bicicleta era doar mocirlă pe jos. Dealul se termină și fără să apuc să-mi dau seama o iau la vale accelerând din ce în ce mai tare. Abia în momentul în care simt că ar fi cazul să frânez îmi dau seama că bicicleta asta nu are frâne. Rămân totuși compusă realizând că pe teren uscat am totuși aderență ceva mai bună și văzând clar în față că nu este decât o coborâre scurtă întrucât pământul se aplatizează la ceva distanță în fața mea. Așadar aleg să mă concentrez și să îmi conțin frica, respirând profund și așteptând pur și simplu să ajung pe teren drept. Dacă o fi să cad îmi voi asuma vânătăile, dar nu cred că apuc să prind suficientă viteză cât să se întâmple asta. Drumul are oricum extrem de puține pietre, vizibile, de care în caz de nevoie încerc să mă feresc. Fără să apuc să-mi dau seama cu exactitate mă trezesc la poalele dealului și, de îndată ce ambele roți ale bicicletei ating pământul drept, peisajul se schimbă și mă trezesc pedalând relaxată pe trotuarul ce duce către o clădire pe care o recunosc imediat ca fiind o gară.   

În fața gării nu pare să fie nimeni. Simt să mă opresc să-mi trag răsuflarea pentru că simt în interiorul meu că am pedalat ceva până să ajung aici. În fața gării este o singură bancă și aleg să mă așez pe ea. Din buzunarul drept scot o ultimă țigară pe care să o fumez. În fața mea descopăr cu uimire o pădure de brazi foarte înalți de un verde închis și pătrunzător și e foarte liniște. Undeva în depărtare un tril de păsărele îmi mângâie auzul. Brusc simt cum mă adâncesc în interiorul meu și rămân cu privirea fixată în gol simțind golul pe care l-au lăsat experiențele anterioare și pe care am încercat să-l umplu fără succes cu fum. Nu am cuvinte să exprim durerea pe care a lăsat-o în mine nedreptatea oamenilor răi și invidioși pe care i-am întâlnit mult prea des pe parcursul vieții. Copilul din mine dornic de joacă s-a uitat la ei prin niște ochelari colorați și nu a reușit să le vadă la timp culorile adevărate. Și brusc durerea s-a dus. Astăzi știu că nu am făcut nimic mai mult decât să exist pur și simplu și să fiu. Oamenii ăștia și-au vândut sufletul și, inconștienți, nu fac decât să arunce cu otravă. Ce nu conștientizează ei este că mai devreme sau mai târziu aceeași otravă îi omoară pe ei. Brusc mintea mea se liniștește și devine goală și simt să stau preț de câteva clipe în liniștea asta vindecătoare.

Mă pierd pentru câteva momente bune într-o lume a mea a cărei existențe parcă de abia o înțeleg. Ea pur și simplu există, iar eu știu doar să ajung în ea și să mă las să fiu în ea. În lumea asta e liniște și pace. În ea nu există răutate, nu există infern, nu există suferință. Deodată, un zgomot puternic mă readuce cu picioarele pe pământ. Din stânga mea sosește un tren cu abur și mă ridic să văd și eu minunăția. Trenul oprește în stație, iar ușa din fața mea se deschide parcă invitându-mă înăuntru. Mă întorc preț de o secundă să arunc o privire către bicicleta care m-a adus aici. Simt în interiorul meu că ea nu ar trebui să vină cu mine. Claxonul trenului mă atenționează subit că staționarea se încheie și că urmează să plece. Fără să ezit decid să las bicicleta în urmă și toate amintirile călătoriilor făcute cu ea. În ușa trenului apare un bărbat cărunt îmbrăcat într-un costum de controlor alb. Îmi întinde mâna și îmi zâmbește. Mă las așadar purtată de valul destinului, îl iau de mână cu hotărâre și urc. De îndată ce pășesc cu ambele picioare ușile se închid, camera se dizolvă, iar eu ma trezesc ca dintr-un somn profund, din nou pe podeaua din hol.

Cu drag,

Prietena imaginara

STRUCTURA PSIHICULUI ÎN VIZIUNEA LUI CARL G. JUNG – EU-L

Pe De Andreea PătraşcÎn The PsychologistLasă un comentariu

În concepția lui Carl Jung, eul este „un complex de reprezentări” ce formează centrul conștiinței unui individ și are ca și caracteristici „un grad înalt de continuitate și identitate cu el însuși”. În același context este folosită în teoria sa și ideea de „complexul eului” (Jung, 2004, p.711). Prin complex Jung înțelege „o unitate psihică superioară” la care participă simultan afectivitatea, ca și parte fundamentală și esențială a personalității umane, cu „ simptomele” sale gândirea și acțiunea, la care se adaugă sentimentele, senzațiile și reprezentările ce sunt legate de un anumit fir narativ, de o anumită întâmplare din viața unui om care a lăsat în interiorul său o întreagă masă de amintiri ce au în comun un „anumit ton emoțional”, respectiv un sentiment, încă viu, de supărare. El asociază ideea de complex, în mod simbolic, unui „corp construit din nenumărate molecule” chimice, la care participă mai multe persoane, evenimente și lucruri. Aceste „molecule” nu participă izolat la un singur set de amintiri, ci se pot regăsi în multiple situații și evenimente din viața unei persoane. Tonul emoțional asociat lor, atunci când este declanșat în prezent, nu doar de un eveniment, sau de o persoană, ci chiar de un simplu semnal sonor sau de altă natură, activează întregul lanț de trăiri din viața unui om care sunt conectate prin respectivul ton emoțional. Toate aceste reprezentări împreună cu tonul emoțional asociat formează ceea ce Jung numește un „complex întărit emoțional” (Jung, 2005-1, p.77-82).

El a studiat complexul în cercetările sale bazate pe experimentul asociativ. Acesta presupunea ca individul studiat să atribuie liber unor cuvinte de uz comun o însemnătate simbolică spontană, nerelaționată direct cu sensul cuvântului de origine. Jung a reușit să descopere în cadrul experimentelor realizate cum „fiecare asociație aparține unui complex sau altuia” și cum timpul de răspuns, atunci când este întârziat marchează existența unei afectivități puternice, încă persistente în individ, legată de respectivul complex căruia i se asociază. De aici reiese și existența unui așa numit complex al eului, care la omul încadrat în normalitate reprezintă „instanța psihică supremă”, și care este format din întreaga masă de reprezentări ce pot fi legate direct de eu, acompaniate de tonul emoțional asociat ce rămâne ca o prezență vie și puternică în corp. (Jung, 2005-1, p.82). Prin ton emoțional Carl Jung înțelege o stare afectivă acompaniată de senzații corporale. Eul este așadar însăși „expresia psihologică a ansamblului ferm asociat al tuturor senzațiilor corporale generale”. Reprezentările ce fac referire directă la propria persoană au o formă stabilă și interesantă de a concentra atenția proprie asupra lor prin ceea ce Jung numește „cel mai puternic ton al atenției”. De aici el deduce ideea că însăși propria personalitate este cea mai fermă și puternică formă a unui complex care se afirmă, atunci când individul este sănătos, prin „toate furtunile psihologice” posibile. (Jung, 2005-1, p.83).

Jung afirmă în scrierile sale faptul că eul „este atât conținut al conștiinței cât și condiție a conștiinței”, în sensul în care eul face parte din conștiință, iar elementele despre care se poate spune că sunt conștiente, sunt doar cele ce se raportează direct la complexul eului (Jung, 2004, p.711). Eul reprezintă un factor complex la care fac referire absolut toate conținuturile conștiinței și mai precis este „subiectul tuturor actelor personale ale conștiinței” (Jung, 2005-2, p.1). Deoarece eul este doar „centrul câmpului conștiinței”, dimensiunile sale nu se extind la întregimea psihicului sau a conștiinței, ci el rămâne unul dintre complexele din psihicul uman. Sinele este cel care reprezintă subiectul totalității psihicului, incluzând pe lângă conștiință și inconștientul. Mai multe despre sine voi elabora într-un articol ulterior, însă aici este de menționat faptul că eul este conținut de către sine și că sinele reprezintă totuși un ideal al totalității personalității, care în realitate este imposibil de atins, însă are un rol important în direcționarea energiei psihice în scopul evoluției individului (Jung, 2004, p.711).

Deoarece conștiința este ca un câmp ce își poate lărgi orizonturile într-un mod nedeterminat, singura limită empirică ce i se poate atribui este „frontiera în zona necunoscutului” care îi aparține, de altfel, inconștientului. Necunoscutului îi aparțin atât stările exterioare ce pot fi experimentate în plan senzorial, cât și cele interioare ce pot fi experimentate de către individ în mod nemijlocit. Se deosebesc așadar două tipuri de necunoscut: cel al lumii înconjurătoare, a mediului și cel al lumii interioare, respectiv inconștientul (Jung, 2005-2, p.2). Din cele expuse până acum, Jung deduce natura complexă a eului ce este formată mai întâi pe o bază somatică și ulterior pe o bază psihică. Prin bază somatică se înțelege „totalitatea senzațiilor endosomatice” ce au o natură psihică și sunt relaționate cu eul, mai exact sunt conștiente. Senzațiile endosomatice fac referire la somatizarea simțită din interiorul corpului unui individ. Totuși, aceste excitații endosomatice nu sunt complet conștiente, o mare parte din ele rămânând inconștiente, subliminale. Ele devin senzații doar atunci când depășesc pragul conștient și devin supraliminale. Influența inconștientului nu poate fi așadar exclusă din discuție, ci ea însoțește mereu conținuturile conștiente indiferent de natura lor. Acest aspect este valabil și pentru baza psihică în cazul căreia eul se bazează atât pe câmpul conștiinței cât și pe totalitatea conținuturilor inconștiente (Jung, 2005-2, p.4).

Scriind aceste rânduri îmi tot revine în minte imaginea unui iceberg care de altfel îmi pare a fi o reprezentare imagistică corectă a ceea ce ar trebui să se ia constant în considerare atunci când vorbim de conștiință, mai exact faptul că tot ceea ce ne este accesibil în mod conștient implică în sine existența unui conținut inconștient asociat. Porțiunea icebergului care se află la suprafața apei ar reprezenta conștiința, suprafața apei ar reprezenta pragul conștient, iar porțiunea scufundată în apă, de dimensiuni net superioare celei de la suprafața apei, ar reprezenta inconștientul. Toate acestea funcționează ca un tot unitar și într-un mod nelipsit de importanță psihologică, ca și în cazul unui iceberg real, tocmai porțiunea scufundată în apă este cea care poate cauza ravagii atunci când nu este luată în considerare. Deși se încearcă constant o izolare a conceptelor în vederea definirii și explicării dinamicilor, această izolare se poate realiza doar conceptual, în realitate întregul psihic și întreaga personalitate a omului lucrând ca un întreg ce este intercorelat într-un mod profund.

Revenind la eu, Jung afirmă despre acesta faptul că este o achiziție empirică din întreaga existență a unui individ care se formează, într-o primă etapă, prin intermediul relației dintre factorul somatic și mediul înconjurător, devenind prin aceasta subiect care se dezvoltă atât din ulterioare relații cu lumea înconjurătoare, cât și din relațiile cu lumea interioară (Jung, 2005-2, p.6). În termeni de personalitate, el reprezintă personalitatea conștientă, cunoscută a unui individ. Totalitatea trăsăturilor necunoscute, respectiv inconștiente ale aceluiași individ îi formează personalitatea inconștientă, care este separată și complementară celei conștiente. Imaginea totalității personalității unui om este compusă în linii mari din ambele tipuri de personalități, cu mențiunea că cea inconștientă nu poate fi în întregime sesizată și cunoscută de către individul însuși (Jung, 2005-2, p.7).

Aici îmi este necesar să menționez cele trei categorii de conținuturi inconștiente care există în viziunea lui Carl Jung, conform cu „punctul de vedere al psihologiei conștiinței” (Jung, 2005-2, p.12), pentru a putea exprima motivul pentru care personalitatea inconștientă rămâne parțial necunoscută. Prima categorie este reprezentată de conținuturi temporar subliminale (prin subliminal înțelegându-se „sub pragul conștient”) dar care pot fi reproduse în mod arbitrar, acestea reprezentând memoria individului. Cea de a doua categorie este compusă din conținuturile ce pot fi reproduse în mod nearbitrar, inconștiente, datorită unor fragmente dintre acestea ce apar spontan din spațiul subliminal în conștiință. A treia categorie este una de natură ipotetică, formulată de către Jung printr-o determinare logică, și reprezintă toate conținuturile care „nu au pătruns în conștiință și […] nici nu vor pătrunde vreodată” (Jung, 2005-2, p.4). De o importanță majoră este totuși faptul că acest caracter inconștient al lor i se poate atribui numai subiectului, respectiv individului și conținutului inconștient propriu, aceste particularități ale sale putând fi însă observate de către cei din jur (Jung, 2005-2, p.7).Conținuturile inconștiente din a treia categorie sunt cele care compun acea parte a personalității care rămâne necunoscută, respectiv inconștientă.

Personalitatea totală este reprezentată în cadrul teoriei lui Jung de către Sine. Eul este subordonat Sinelui și se raportează la acesta pe aceleași principii pe baza cărora o parte se raportează la întregul de care aparține. Caracteristica principală a eului este reprezentată de libertatea de voință, mai exact faptul psihologic al liberului arbitru, al liberei decizii și al sentimentului de libertate subiectiv al individului. Libertatea de voință are o relație directă cu necesitățile din mediul individului cu care poate intra în conflict, dar și cu lumea interioară a acestuia, unde intră în conflict cu realitatea Sinelui, care se comportă la rândul său „ca un dat obiectiv” față de care libertatea de voință nu are nici o putere de alterare sau modificare. În alte cuvinte eul „nu poate face nimic contra Sinelui”, ci mai degrabă poate fi asimilat și transformat prin intermediul personalității inconștiente ce se află în dezvoltare și în același timp aparține Sinelui, în direcția acestuia (Jung, 2005-2, p.9).

O oarecare individualitate îi este așadar proprie eului, însă având în vedere caracterul său de factor complex și de faptul că acesta variază constant odată cu trecerea individului prin viață, o definire mai precisă de atât rămâne, în viziunea lui Carl Jung, imposibil de realizat. Se poate afirma așadar că eul este în sine o formă de unicitate individuală, care însă poate suferi transformări atât de natură evolutivă naturală, cât și involutivă patologică (Jung, 2005-2, p.10). De asemenea, ca și punct de referință al conștiinței, eul participă în toate activitățile de adaptare atunci când ele sunt îndeplinite prin acte de voință. Se poate spune așadar că joacă un rol important în economia de energie psihică. Nu se poate defini totuși cât de mult sau cât de puțin participă în formarea personalității, respectiv cât de dependent sau de liber este față de inconștient. Privind din direcția psihologiei personalității, conținuturile inconștiente mai pot fi împărțite în alte două categorii și anume în conținuturi personale, individuale și impersonale, colective. Conținuturile personale sunt părți componente ale personalității individuale care pot fi integrate, prin urmare au capacitatea de a deveni conștiente. Cele impersonale formează o bază, un fel de temelie a psihicului, ce se manifestă pe baza unor legi general valabile umanității care nu pot fi reduse la un singur individ (Jung, 2005-2, p.12).

Bibliografie

  1. Jung, C.G. (2005-1). OPERE COMPLETE – Volumul 3. Psihogeneza bolilor spiritului. Editura TREI:București.
  2. Jung, C.G. (2004). OPERE COMPLETE – Volumul 6. Tipuri psihologice. Editura TREI:București.     
  3. Jung, C.G. (2005-2). OPERE COMPLETE – Volumul 9/2. Aion. Contribuții la simbolistica Sinelui. Editura TREI:București.

Extras Nr. 1 din cartea: Povestea nespusă a Castelului Muzyiak

Pe De Andreea PătraşcÎn The ArtistLasă un comentariu

 Draga mea,

Nu ai idee cât mă bucur să fiu aici. Experiența aceasta îmi pare ruptă de realitate. Aseară s-a întâmplat ceva minunat. Un porumbel alb a venit și mi-a ciocănit la geam. Din păcate geamul nu se deschide pentru că aș fi fost în stare să-l primesc înăuntru. Am stat așa privindu-ne reciproc preț de câteva minute până și-a luat zborul. Sper să se mai întoarcă pe aici, deși nu cred că locuiește prea departe. Face parte dintre animalele sălbatice care totuși s-au acomodat mai bine la conviețuirea cu oamenii. Indiferent dacă îl reîntâlnesc sau nu, prezența lui mi-a adus mare bucurie sufletească.

Astăzi a revenit și soarele pe cer deși dimineața a fost răcoroasă. După vara toridă de care am avut parte, răcoarea aceasta este fix ce aveam nevoie. Azi mi-am băut cafeaua de dimineață pe scările de la intrare ale castelului, admirând de la distanță grădina din față. Triluri de păsărele mi-au mângâiat auzul. Nu aș mai pleca de aici!

După micul dejun nu mai aveam să mai aștept, așa că m-am echipat corespunzător, l-am luat pe Husin și m-am dus la plimbare pe dealul din spatele castelului. Spre surprinderea ochilor mei, pe dealul din spatele castelului nu se găsește decât stejarul familiei. Nu știu de ce în imaginația mea aveam să întâlnesc o pădure întreagă. Pădurea există și ea însă la ceva distanță de acest mic deal. Acum paranoia din capul meu se întreabă cum de a rezistat pământul acesta alunecărilor de teren? Mintea mea are obiceiul să spargă logic absolut orice. Nu exista remediu pentru ea.

Revenind la copac, este foarte interesant faptul că odată ajunsă sub coronatura lui castelul dispare din vizor. Dacă ignori puțin pădurea din depărtare ar părea că aici nu existăm decât eu, câinele și copacul. E liniște și locul îmi dă o stare de serenitate. Husin s-a așezat subit la umbra stejarului masiv, așa că i-am urmat exemplul și m-am tolănit cu burta în sus, întinsă de-a binelea pe iarbă. Dacă știam, luam cu mine și o pătură, dar poate data viitoare mă gândesc și la asta.

Îmi arunc ochii în sus și rămân fascinată de frumusețea intricată a crengilor și a frunzelor care pe alocuri încep să se îngălbenească. La venirea toamnei locul ăsta o să fie și mai de poveste. Stând așa cred că am adormit și am avut un vis tare deosebit. Am visat că parcă eram copil și alergam cu voioșie în urcuș ca să vin la acest copac. În spatele meu, râsul mamei răsuna cu cutremurător de frumos. În fața mea doi câini masivi, un ciobănesc german și un labrador, s-au oprit să se uite îndărăt la noi. Făceam întrecere care ajunge primul sus. Mama, așteptând un frățior sau o surioară, nu putea să alerge la fel de bine ca mine. Și câinii parcă au vrut să mă lase să câștig. În mod inevitabil am ajuns prima sus.

  • Frank, așteaptă-mă! Să te oprești la copac te rog. Să nu pleci mai departe.

În spatele mamei, la scurt timp a apărut și o îngrijitoare ducând în mâini un coș mare și o pătură. Le-a așezat frumos pe jos și a pregătit totul pentru un picnic în familie. Am conștientizat brusc că mă înșelasem și eu nu eram cine sunt, ci îl întruchipam pe Frank în acest vis. Mă simțeam un copil fericit, bucuros să împărtășească acest moment cu părinții săi. Tata a apărut și el la scurt timp cu o față agravată și vizibil grăbit. A chemat-o pe mama într-o parte, atât cât să nu auzim eu și îngrijitoarea ce au să-și comunice. A venit apoi, m-a luat în brațe și mi-a șoptit la ureche:

  • Îmi pare rău, a apărut o urgență și trebuie să plec. Mă întorc peste câteva săptămâni. Am bază în tine să ai grijă de castel și de doamnele noastre?

A râs. Eu am mormăit un „Da” deloc convins și mi-am ascuns vizibil rușinat nasul în spatele mâinilor, sprijinindu-mi capul pe umărul lui. După câteva momente m-a lăsat jos și a plecat alergând. Mama nu mai era așa veselă ca acum câteva momente, însă când a observat că mă uit cu atenție la ea și-a schimbat atitudinea complet și a zis:

  • Hai, înapoi pe păturică. Picnicul continuă fără tati. Am venit aici să ne simțim bine și să avem acest moment. Tati o să fie bine!

Nu știu cu exactitate dacă a încercat să mă convingă pe mine sau să se convingă pe ea însăși de asta. M-a pupat pe frunte și m-am trezit brusc înapoi întinsă pe iarbă cu Husin care mă lingea pe față să mă trezească. Se făcuse seară deja. M-am trezit speriată și m-am gândit:

  •  Oh Doamne, cum de am putut să adorm așa profund? Johannes trebuie să fie îngrijorat.

L-am luat pe  Husin  și am fugit repede înapoi la castel. Mâinile îmi tremură și acum.  Visul pe care l-am avut a părut unul scurt, dar în realitate am rămas adormită ore întregi sub stejarul de pe deal. Johannes fusese plecat după alimente și alte necesare pentru câteva ore și când s-a întors a zis că s-a gândit că sunt în camera mea. Nici prin gând nu i-ar fi trecut că aș fi adormit lemn pe deal. Mi-am promis că data viitoare mă caută sau vine măcar să-mi bată la ușă să se asigure că sunt în cameră, iar de nu, măcar va ști să mă caute prin împrejurimi. Mi-a repetat din nou să nu mă mai duc niciodată în pădure fără el, sau în labirint, și acum mai nou pe deal, ca să nu mă rătăcesc și să-i fie imposibil să mă găsească.

L-am asigurat că sunt bine și că doar am dormit. Nu am avut curajul să îi povestesc și ce am visat sau chiar văzut în viziuni de când am venit la castel. Nici eu nu pot să zic că înțeleg cu exactitate ce trăiesc. Voi vedea. Aleg să las lucrurile să avanseze și poate cândva, zilele următoare voi vorbi mai multe și cu el. Mi-a oferit un ceai și am mai stat la taclale cu el vorbind vrute și nevrute preț de vreo oră. Simpaticul de el a vrut să fie sigur sigur că sunt ok. Mă simt norocoasă să-l am alături de mine aici.

Tu ce crezi până acum din ce ți-am povestit? Mă și întreb dacă mă crezi. Sunt conștientă de cât de ruptă de realitate pare experiența din exterior. Sper că măcar ne scăldăm în aceeași confuzie. M-ar ajuta să nu mă mai simt atât de singură în călătoria asta.

Îmi lipsești. Abia aștept să te strâng în brațe la revedere.

Cu drag,

Analisa

Extras n.1 din cartea : Scrisori de la Prietena Imaginară

Pe De Andreea PătraşcÎn The ArtistLasă un comentariu

Draga mea,

M-am trezit din nou în holul abandonat, întinsă pe podeaua-i rece ca gheața. Mă doare capul puternic și nu știu cu exactitate cum am ajuns aici. De data aceasta, becul luminează difuz, slab, o lumină albă și rece. Din tavan și pe lângă bec picură apă subtil. Cred că afară plouă puternic, iar apa-și găsește lăcaș printre crăpăturile tavanului s-ajungă aici. Asta ar explica zgomotul de pe fundal pe care-mi este greu să-l definesc, de parcă ar fi o limbă necunoscută. Mă-ntreb: Oare câte zile au trecut de când sunt aici? Mi-a luat ceva să îmi fac curaj să încep. Oare-mi citești scrisorile?În mâna dreaptă am 100 de chei, iar una din ușile acestea e ieșirea din casă. Astăzi am decis să deschid prima ușă. Să-ncerc. Până nu le deschid pe toate nu voi ști care mă duce de fapt acolo unde trebuia să fiu de la bun început.

Mă ridic hotărâtă și respir profund de câteva ori. Cu pași mărunți mă-ndrept spre prima ușă din dreapta mea. Ușa asta are culoarea lila și cum mă uit la ea, un miros de liliac mi se ivește în minte ca o dulce amintire de primăvară într-un loc întunecat și rece. Cheile astea or fi în ordinea ușilor oare? Îmi fac curaj și aleg intuitiv una cu formă de inimioare la capăt, trei la număr, și o introduc timid în încuietoare. O întorc în yală și, ce să vezi, ca prin magie, din prima, se deschide.

Un val de emoții mă ia și cu nesiguranță pășesc în interiorul camerei. Acorduri de chitară spaniolă se aud pe fundal, în surdină. Nu văd nimic. Camera este întunecată, fără vreo rază de lumină. Dar mai aud ceva. Încerc să mă concentrez mai degrabă pe zgomotul de fundal decât pe sunetul chitarii. Aud un zumzăit de voce de parcă cineva, o femeie, îngână melodia suav. Mai aud ceva. Se aude un sunet repetitiv, ca o mătură ce adună pulberea și gunoaiele de pe podea. Doamne, de-aș avea puțină lumină în întunericul ăsta! Nici nu termin bine gândul, că sunetul măturii se oprește de parcă cineva mi-a auzit gândurile. Am zis-o cu voce tare? Hmm.. asta chiar nu cred.  Să-mi fie oare gândurile auzite de acel altcineva în cameră în afară de mine?

Un hârșâit de cârpă pe sticlă începe să răsune cu ardoare și.. pufff, o rază de lumină începe să-și facă loc printre tonele de praf de pe fereastra din dreapta mea. Un chip de femeie stins și obosit, cu ochii ușor căzuți se ivește în lumina ce acum pătrunde în cameră, mărindu-și intensitatea în vreme ce curățatul geamurilor continuă o perioadă considerabilă. Cineva face curățenie într-o cameră întunecată de trecerea timpului și de murdăria adunată în ceea ce pare a fi o perioadă de ani de zile. Foarte mulți ani aș zice. Locul acesta și holul par să fie abandonate de mult. Peste tot în cameră văd plante ofilite și uscate, , manechine răsturnate pe jos, bucăți de obiecte adunate ca într-o colecție, praf, murdărie și noroi, rând pe rând începând să își facă simțită prezența greoaie pe măsură ce razele de afară luminează camera din ce în ce mai mult. Fără să mă gândesc, entuziasmată brusc că pot vorbi cu cineva să-ntreb de locul acesta, deschid gura și zic:

– Bună ziua! Ce e locul ăsta? Cum ați ajuns aici?

Nimic. Mai repet o dată.

– Bună ziua! Mă auziți? Ce e locul ăsta?

Nimic. Nu mă aude. Rămân blocată preț de câteva secunde, uitandu-mă aievea la tabloul care își continua activitatea de parcă eram invizibilă. Scutur capul buimăcită și mai încerc o dată, de data asta mai tare.

– Bună ziua! Mă auziți? Hei! Vă rog, spuneți-mi și mie ce e locul ăsta. Nu știu cum am ajuns aici. Aș vrea să merg acasă. Nu vă deranjez mult. Vă rog, ajutați-mă! Vă rog!

Nimic.

Femeia continua să îngâne cântecul încet de parcă vocea mea nu răsuna deloc în cameră. O fi aievea? Doamne, am halucinații? Ce să fac? Nici nu termin bine de zis că imaginea din fața ochilor mei începe să se dizolve și apare o alta. Oh nu! Chiar am. Dar ce se întâmplă? De îndată ce mă întreb ceva pe mine sau pe Dumnezeu se întâmplă un lucru, de parcă primesc un  răspuns de fiecare dată. Doamne, tu m-ai pus aici? Ce sunt astea? Nu termin bine nici gândul și aud un râs de femeie în timp ce imaginea din fața ochilor mei se face clară.

Tot pe acorduri de chitară, o femeie dansează într-o rochie roz-piersicuță, într-o cameră, radiind fericire și chicotind. O fi…? Da! Da! E camera de la-nceput și acum e curată. Cu curiozitate pășesc din locul în care eram înțepenită. Nu mă aude și nici nu mă vede, deci cred că nu se întâmplă nimic dacă mă plimb pe aici. Cred că am viziuni. Mă simt ca într-un joc de Virtual Reality. Povestea asta pare așa reală! De fiecare dată când se schimbă imaginea, un val de energie îmi străbate brusc corpul. Un fel de surprindere și curiozitate mă ia și stau acolo înțepenită să aflu mai multe. Oare următoarea ușă ce ascunde?

Mă uit în jur și camera are formă ciudată, ca de inimă. Nu mai e pic de praf, noroi și nici murdărie. În locul lor stă strictul necesar într-o cameră: un pat, un dulăpior și un birou cu scaun. E curățenie lună acum și foarte simplist. Sunt două ferestre, una în stânga și una în dreapta și-s așa mari! Lumina puternică a soarelui încălzește acum și luminează puternic camera. Pe peretele unde-s ferestrele e un munte de flori agățate tot felul. Cât timp o fi trecut oare? Îmi amintesc că parcă am văzut o urmă de uscături mai devreme, iar acum nu mai e niciuna. Hmm!

Știi, toată întâmplarea asta m-a făcut să mă gandesc… Oare ce înseamnă pentru tine ”a-ți face curățenie în suflet”? Sau în inimă. Ori nu e inima casa ce adăpostește sufletul fiecăruia ca o manta de protecție împotriva lucrurilor ce îl pot răni? Și de ce oare are ferestrele atât de mari? Să dai din tine oare cu toată iubirea și nu cu țârâita? Dar oare bucățile de suflet, ce ies pe poarta-i, se întorc vreodată? Femeia asta era atât de stinsă la început și pare-mi-se că a înflorit odată cu florile de pe perete și cu lipsa mizeriei ce la început făcea camera să pută a hoit. Arunc o ultimă privire în jur, parcă să-mi amintesc frumusețea camerei mai târziu, ca un exemplu de la alții. Când termin, închid ochii și cu o insipratie profundă, de parcă rămăsesem  fără aer o bucata bună de timp, mă ridic de pe podea dintr-un fulger și mă trezesc din nou în holul abandonat, în același loc din care iți scriu scrisorile. Am visat? Ce e locul acesta? Să te trezești din vis în vis este posibil oare?

Am atâtea întrebări și am nevoie de tine să învățam una de la celalaltă. De ce nu-mi scrii? Nu știu câtă foaie poate purta porumbelul legată de picior așa că mă opesc aici din scris, sperând că o să ajungă la tine fără probleme.

Îmi lipsești!

Cu drag,

Prietena imaginară