Pentru a înțelege ideea de arhetip este necesar să definim conceptul de imagine. Prin imagine, Jung se referă la reprezentarea imaginară din psihic ce face referire în mod indirect „la percepția obiectului exterior” și nu la „copia psihică a obiectului exterior”. Această reprezentare imaginară se fondează „pe activitatea imaginară a inconștientului” care apare în conștiință sub forma unei viziuni sau a unei halucinații, fără însă avea caracter patologic. Ea nu înlocuiește realitatea, așa cum o fac halucinațiile în cazurile patologice, ci este doar o imagine interioară diferită de experiențele senzoriale (Jung, 2004, p.744). Deși acest tip de imagine nu deține o valoare autentică, individul îi poate atribui o considerabil de mare importanță ca trăire a sa sufletească, ea devenind prin aceasta o realitate interioară cu valoare psihologică care depășește uneori chiar și importanța realității sale exterioare. În acest context individul se va adapta mai degrabă la exigențele interioare decât la realitatea exterioară (Jung, 2004, p.745). Imaginea interioară are o natură complexă și funcționează ca un tot unitar ce are un sens autonom, propriu ei. În ea se ilustrează situația psihică globală la momentul manifestării ei a acelor conținuturi inconștiente care sunt relaționate între ele la momentul respectiv. Conștiința, pe lângă rolul său de a inhiba materialele inconștiente necorespunzătoare, are rolul de a stimula apariția în conștiință a materialelor inconștiente subliminale, care sunt deja pregătite să pătrundă în conștiință, dar nu au avut la dispoziție cadrul necesar pentru a realiza acest proces. Imaginea deține așadar un fragment inconștient și unul conștient și nu poate fi înțeleasă fără a se lua în calcul relația dintre cele două (Jung, 2004, p.746).

În funcție de natura inconștientului care participă împreună cu conștiința la formarea unei anumite imagini, se deosebește o imagine personală la care participă inconștientul personal și una colectivă la care participă inconștientul colectiv. Această imagine colectivă are un caracter mai degrabă arhaic și este în viziunea lui Jung o imagine primordială pe care acesta o numește și arhetip. Ceea ce o face colectivă este faptul că ea se regăsește ca fiind comună oamenilor ce formează popoare întregi sau chiar epoci istorice întregi. Un exemplu concret aici ar fi motivele mitologice fundamentale care se aplică tuturor oamenilor indiferent de rasă sau de perioada istorică în care aceștia au trăit sau trăiesc (Jung, 2004, p.747-748).

Un alt element important de luat în considerare atunci când vorbim despre arhetipuri îl reprezintă instinctele, a căror existență este de altfel, chiar și din punct de vedere biologic, de necontestat atât la animale cât și la oameni, ce au o oarecare influență asupra psihologiei acestora. „Instinctele sunt factori motivaționali ereditari non-personali”, răspândiți universal, care de cele mai multe ori se regăsesc îndepărtați de conștiință sau chiar de pragul subliminal, putând fi, prin urmare, profund inconștienți. Din punctul de vedere al esenței lor, instinctele nu au o formă nedeterminată și vagă, ci mai degrabă sunt specific orientate în funcție de scopurile lor intrinseci. În viziunea lui Jung, ele reprezintă analogii precise ale arhetipurilor, de o asemenea exactitate încât pot fi considerate chiar ca și „copiile inconștiente ale instinctelor”. Plecând de la aceste idei, Carl Jung afirmă că arhetipurile sunt modele fundamentale ce stau la baza comportamentului instinctiv (Jung, 2014, p.91). Dintre procesele umane cele mai influențate de către aceste principii universale înnăscute se pot enumera percepția, gândirea și fantezia. Atribuirea anumitor conținuturi inconștientului colectiv nu este o sarcină ușoară, întrucât multe dintre conținuturile celor trei procese enumerate, pot fi rezultantele educației și culturii, prin urmare nu pot fi considerate cu adevărat arhetipale (Jung, 2014, p.92).

Conceptul de instinct, frecvent folosit în societate, duce mereu cu gândul la o acțiune de natură instinctivă. El reprezintă un tip de comportament care nu are o cauză de proveniență și nici un scop bine definit, respectiv un scop deplin conștient, ci este mai degrabă o „constrângere lăuntrică obscură”. Acțiunea instinctivă are asociată o motivație psihologică inconștientă, spre deosebire de procesele conștiente cărora le este mereu asociată o „continuitate conștientă a motivațiilor lor”. În viziunea lui Jung, acțiunea instinctivă se manifestă ca o întrerupere bruscă a continuității conștiinței, și plecând de la ideea aceasta o consideră ca fiind un proces inconștient (Jung, 2011-1, p.265). Important de subliniat aici este că nu toate procesele inconștiente cu caracter constrângător sunt instincte. Alte exemple de constrângeri inconștiente, pe lângă instincte, ar fi afectele impulsive, gândurile obsesive, ideile spontane, capriciile, angoasele și depresiile etc. Mecanismul lor seamănă cu cel instinctiv, însă nu se impun ca atare (Jung, 2011-1, p.266). Instinctele fac referire doar la procesele inconștiente moștenite pe cale ereditară care se repetă în orice circumstanță a vieții într-o formă uniformă și regulată (Jung, 2011-1, p.267).

Un alt factor important în această discuție îl reprezintă intuiția care, la fel precum instinctele, au la bază procese inconștiente care pătrund în conștiință întrerupând fluxul continuu al acesteia. Jung definește intuiția ca fiind un proces de percepție inconștientă ce se regăsește la polul opus al activității senzoriale conștiente. Atunci când se vorbește despre intuiție se are în vedere o anume sesizare de natură instinctivă. De aici se poate deduce că intuiția îi este analoagă instinctului, însă într-un mod ușor diferit. În timp ce instinctul este un impuls care împinge individul către o activitate complexă sau complicată, intuiția este doar o sesizare inconștientă a unei situații complexe sau complicate. Carl Jung vede în acest context intuiția ca o „răsturnare a instinctului” care îi împărtășește totuși potența acestuia (Jung, 2011-1, p.269). Intuiția înnăscută stă la baza imaginilor primordiale, mai exact a arhetipurilor percepției și înțelegerii, și funcționează ca o condiție a proceselor psihice determinată aprioric. Instinctele stau la baza modului de viață specific umanității în același mod în care arhetipurile au capacitatea de a constrânge intuiția și percepția către forme specifice umanității. Jung afirmă aici că instinctele și arhetipurile intuiției sunt cele care construiesc inconștientul colectiv (Jung, 2011-1, p.270).

Pulsiunile se suprapun în acest context cu modul arhaic moștenit dând naștere tiparelor de comportament. Individul își realizează și trăiește în mod natural propriile tipare de comportament, cu o mai mare ușurință și naturalețe comparativ cu acțiunile impuse de liberul arbitru. Tiparele de comportament ne ajută să vedem cu claritate limitele liberului arbitru. Cu cât individul este mai împământenit în tiparele sale de comportament, iar liberul său arbitru are o influență mai limitată, cu atât el este mai apropiat de natura lui primitivă, iar conștiința sa este influențată mai mult de inconștient. Tiparele de comportament nu au totuși o conotație negativă, căci înainte de toate ele funcționează ca și „reglatori ai sferei pulsionale” și sunt de aceea indispensabili omului. Eficiența tiparelor de comportament nu este totuși absolută, ci poate fi limitată prin libertatea de voință (Jung, 2011-1, p.398).

Carl Jung descrie pe larg în lucrările sale următoarele arhetipuri culturale (cu precădere din basme) și religioase: Dumnezeu, Mama cu opusul ei Mama vitregă sau Vrăjitoarea, Tatăl sau chiar Bătrânul înțelept cu opusul său Bătrânul vrăjitor, Copilul (Infans), Eroul, Tricksterul (din mitologia indiană) sau Satana în cultura noastră, Spiritul, Animalul. Acestea sunt considerate ca fiind formele arhetipale universale. Pe lângă acestea, cu un caracter mai personal, se diferențiază arhetipurile: Persona, Umbra, Anima cu corespondentul ei în sexul opus – Animus și Sinele, ce au roluri și corespondențe diferite fie cu inconștientul personal, fie cu lumea exterioară.

Bibliografie

1. Jung, C.G. (2004). OPERE COMPLETE – Volumul 6. Tipuri psihologice. Editura TREI:București.
2. Jung, C.G. (2011-1). OPERE COMPLETE – Volumul 8. Dinamica inconștientului. Editura TREI:București.
3. Jung, C.G. (2014). OPERE COMPLETE – Volumul 9/1. Arhetipurile și inconștientul colectiv. Editura TREI:București.

„Raportul funcțional dintre procesele inconștiente și conștiință” este numit de către Jung „compensator”. Carl Jung folosește aici termenul de compensare cu sensul de înlocuire sau eliberare, menționând că își extrage această idee din lucrările lui Alfred Adler, prin care acesta folosește ideea de compensare pentru a explica „echilibrarea funcțională a sentimentului de inferioritate”, văzut ca și o insuficiență organică, prin generarea unei „ficțiuni” care să înlocuiască această lipsă în vederea atingerii unei stări de echilibru (Jung, 2004, p.693). „Funcția compensatoare a inconștientului”, foarte evidentă în cazurile patologice, este aceea prin care „procesul inconștient împinge la suprafață materialul subliminal, constelat prin starea conștiinței”, într-un mod conform cu starea actuală a conștiinței, putând fi observate în acest proces toate conținuturile lipsă din situația conștientă actuală, ca o completare a celor deja conștiente (Jung, 2004, p.766). Aceste materiale sunt numite de către el artificial inconștiente și ele compun „inconștientul rațional inteligibil” care este stratul superficial al inconștientului.

Dacă simbolul apărut în conștiință nu poate fi reperat deloc în experiența individului și este imposibil ca acesta să-l fi auzit, văzut sau citit pe undeva și mai apoi să îl fi uitat, și mai mult decât atât, acest simbol are o natură mitologică, nu se mai poate vorbi de apartenența lui la un inconștient personal. În viziunea lui Jung, sub acest inconștient rațional personal se află un alt inconștient absolut nerelaționat cu experiența personală a omului, ce se opune într-un mod autonom sufletului conștient dar și stratului inconștient superior, și reprezintă o „activitate sufletească supra individuală” pe care el îl numește inconștient colectiv (Jung, 2011-1, p.311).

Inconștientul colectiv are un caracter general uman și chiar general animal, și reprezintă temelia psihicului individual ce se manifestă ca o „sumă ereditară de posibilități de reprezentare” (Jung, 2011-1, p.321). El conține motive și imagini mitologice, pe care oamenii de-a lungul timpului le-au proiectat fie în basme și legende, fie în istorie asupra personajelor istorice, fie în atribuiri de imagini unor forme vagi, ca de exemplu denumirea și interpretarea constelațiilor din astrologie. În acest context, Jung subliniază faptul că „ influențele astrale susținute de astrologie […] nu sunt altceva decât percepții introspective inconștiente ale activității inconștientului colectiv”. Prin urmare, acestea sunt doar niște proiecții ale unor imagini mitologice asupra cerului înstelat (Jung, 2011-1, p.325). Ele provin mai degrabă din sufletul omului primitiv care trăia fenomenele considerate naturale și normale astăzi, într-un mod mistic, fenomen care a determinat ca procese fizice (ca de exemplu răsăritul și apusul soarelui) să pătrundă în psihic sub forma unor deformări fantasmatice. Ele au avut un impact extrem de puternic asupra psihicului omului primitiv, astfel încât au rămas impregnate în inconștient, care reproduce chiar și în zilele noastre imagini asemănătoare (Jung, 2011-1, p.327-329).

Inconștientul colectiv are așadar o amprentă ereditară moștenită din generație în generație, spre deosebire de cel personal care este acumulat pe durata existenței unui individ. Aceste două tipuri de inconștient, personal și colectiv împreună cu conștiința sunt în viziunea lui Jung cele trei trepte sufletești ale omului. Carl Jung deosebește în individ două sisteme psihice, unul personal format din conștiința considerată „ pe deplin personală” și inconștientul personal, iar celălalt sistem psihic nonpersonal, colectiv. Inconștientul colectiv este moștenit și este alcătuit din ceea ce Jung numește arhetipuri, care la rândul lor „pot deveni conștiente doar în mod mijlocit” (Jung, 2014, p.90). Sursele din care se poate deduce prezența arhetipurilor o constituie visele atât la vârstă adultă (deși mai rar) cât și cele din prima copilărie (între 3 și 5 ani), exercițiile de imaginație activă prin care se generează fantasme prin tehnici de concentrare intenționată, ideile delirante ale psihoticilor și fantasmele specifice stărilor de transă (Jung, 2014, p.103).

Fiecărei situații de viață comună experienței mai multor oameni îi corespunde un anumit arhetip. Faptul că experiențele tipice s-au tot repetat de-a lungul istoriei și au avut un impact major asupra indivizilor din perioada în care s-au desfășurat, a dus la imprimarea lor în psihicul umanității. Transmiterea generațională a acestora s-a făcut însă fără imaginea asociată, mai exact ca „forme fără conținut” și atunci lor le mai rămân asociate doar tipuri specifice de abordare sau de acțiune. Natura lor este de aceea de tip compulsiv, prin urmare arhetipul fie se impune voinței și rațiunii și le domină pe acestea, fie generează un conflict care conduce la stări nevrotice și chiar patologice (Jung, 2014, p.99).

În ceea ce privește nevroza provenită din cauze pur personale, Jung afirmă că nu putem vorbi de prezența arhetipurilor. Însă când avem de-a face cu o nevroză colectivă cauzată de evenimente majore la nivel social, în care vorbim de o afecțiune similară împărtășită de mai mulți oameni, acestea își fac apariția. Arhetipul care apare în individ și este retrăit de acesta este acela care corespunde istoric unei situații cu o desfășurare similară din trecut. Forțele instinctuale specifice respectivului arhetip intră în acțiune și pot fi de multe ori imprevizibile și de aceea chiar periculoase, explozive. Carl Jung afirmă în acest context că „nu există rău căruia omul aflat sub dominația unui arhetip să nu-i cadă victimă” (Jung, 2014, p.98). În cuvinte mai simple, se poate descrie relația dintre arhetip și individ într-un anume context de viață, ca un anume tipar de comportament caracteristic unei anumite situații tipice de viață, pe care omul o are în comun cu strămoșii săi (Jung, 2014, p.99).

Bibliografie

1. Jung, C.G. (2004). OPERE COMPLETE – Volumul 6. Tipuri psihologice. Editura TREI:București.
2. Jung, C.G. (2011-1). OPERE COMPLETE – Volumul 8. Dinamica inconștientului. Editura TREI:București.
3. Jung, C.G. (2014). OPERE COMPLETE – Volumul 9/1. Arhetipurile și inconștientul colectiv. Editura TREI:București.

Procesele psihice care pot fi observate și experimentate dețin legături cu substraturile organice, fiind prin aceasta integrate în viața organismului la dinamismul căruia participă (Jung, 2011-1, p.375). Sfera pulsională este concepută fiziologic „ca funcție glandulară”, fiind asociată în unele teorii cu secrețiile de hormoni. Chiar și așa, este greu să se delimiteze, să se cuantifice în vreun mod sau să se determine conceptual pulsiunile. Jung îi recunoaște aici meritul lui Freud de a fi recunoscut persistența unor rămășițe arhaice ce se manifestă ca și modalități primitive de funcționare. Carl Jung găsește relevantă ideea că instinctele ar avea „un aspect fiziologic și unul psihologic” și adoptă în acest context conceptul descris de către Pierre Janet în lucrările sale despre nevroză, prin care funcțiile organismului ar avea o parte inferioară și una superioară (Jung, 2011-1, p.374). Sfera pulsională s-ar încadra așadar ca parte inferioară a funcției, în timp ce partea superioară ar fi reprezentată de sfera psihică asociată aceleiași funcții (Jung, 2011-1, p.375). Partea inferioară are un caracter automat și neschimbător, iar cea superioară are un caracter voluntar și schimbător. Funcționarea parții inferioare are un „caracter coercitiv”, sau constrângător, și se manifestă fie în întregime, fie deloc. Partea superioară nu deține acest caracter coercitiv și se supune mai degrabă liberului arbitru și prin aceasta poate fi utilizată chiar și într-un sens opus cu instinctul primitiv (Jung, 2011-1, p.376).

Psihicul este așadar un fel de „emancipare de forma instinctului și de caracterul obligatoriu al acestuia” care ajută la desprinderea unei funcții de forma sa de mecanism determinat fiziologic și aplicarea acesteia și în alte contexte prin utilizarea voinței motivate, rezultând din aceasta forma spirituală a părții superioare. Energia pulsională în sine nu este modificată în acest context, ci doar formele sale de utilizare (Jung, 2011-1, p.377). Sistemul pulsiunilor este cel care, deși contribuie la existența individului, determină și participă la conflictele interioare. Pulsiunile se perturbă reciproc și contribuie la procesul de refulare, cauzând așadar prejudicii individului. Procesul de diferențiere „a funcției de pulsionalitatea coercitivă” contribuie la conservarea existenței individului, însă produce în acest sens numeroase conflicte și sciziuni, mai exact disocierile conștiinței (Jung, 2011-1, p.378).

Voința este doar „motivată de instincte”, ea având o energie care este capabilă să stăpânească sau să influențeze sfera pulsională. „Voința înseamnă o cantitate limitată de energie care stă liber la dispoziția conștiinței” și ea contribuie la schimbarea funcțiilor prin supunerea lor unor motivații noi care „nu mai au nimic de-a face cu instinctele”. Chiar și așa, voința nu depășește limitele sferei psihice și nu forțează instinctul, care își conservă o oarecare „putere asupra spiritului” (Jung, 2011-1, p.378). Individul își poate pierde sufletul așadar „în jos” adică în „baza organic materială”, însă îl poate reconstitui prin expandarea lui „în sus” în formă spirituală. Aceasta se explică prin faptul că pulsionalitatea nu implică în mod clar o stare conștientă de manifestare, ci mai degrabă una inconștientă. Voinței însă, pentru a modifica o oarecare funcție, îi este necesară „o instanță supraordonată, ceva ca o conștiență de sine”. Ea are nevoie de un scop și de o direcție de orientare a schimbării care urmează să se producă. Liberul arbitru al individului are nevoie de o multitudine de posibilități din care să aleagă una considerată potrivită într-o instanță anume. De aici ia naștere așadar ideea de psihic ca „un conflict între pulsiunea oarbă și voință, respectiv libertatea de alegere”. Un exemplu concret în care activează doar pulsiunile ar fi procesele psihoide ce aparțin sferei inconștientului, funcțiile lor fiind cele care sunt și vor rămâne mereu incapabile de conștientizare (Jung, 2011-1, p.382). Acolo unde activează voința și libertatea de a alege nu se poate vorbi însă decât de un psihic identic cu conștiința (Jung, 2011-1, p.380).

Atât Janet cât și Freud constată în descoperirile lor faptul că în cadrul stării inconștiente conținuturile se comportă de parcă ar fi conștiente și de parcă ar exista un eu la care să se raporteze, respectiv un subiect. Chiar și așa, există diferențe fundamentale între starea inconștientă și cea conștientă. De exemplu, caracterul de automatism al „complexelor accentuate afectiv” în stare inconștientă dispare atunci când ele sunt conștientizate (Jung, 2011-1, p.383). Prin conștientizare ele devin corectabile, mai exact pot fi transformate (Jung, 2011-1, p.384). Cu cât ele sunt mai îndepărtate de conștiință însă, ele capătă mai degrabă un „caracter arhaico-mitologic”, aspect pe care Jung îl numește numinozitate. Numinozitatea în acest context se sustrage complet liberului arbitru conștient prin transpunerea individului într-o stare de natură emoțională, respectiv una de supunere fără voință (Jung, 2011-1, p.383). Chiar și conținuturile cu caracter mitologic pot însă să devină conștiente, caracterul lor unic, individual, personal individului este accentuat odată cu pătrunderea în conștiință, iar împreună cu procesul de adaptare conștientă pot fi raționalizate în vederea integrării lor în personalitatea omului. Disocierea personalității este opusul acestui fenomen și coincide cu alunecarea în inconștient, respectiv cu întoarcerea la treapta primitivă, instinctuală a omului (Jung, 2011-1, p.384).

Pragul conștient joacă un rol foarte important în dinamica dintre conștiință și inconștient. El este în fapt, cum am menționat și anterior, granița dintre cele două. În apropierea pragului diferența dintre conștiință și inconștient poate să nu fie foarte evidentă. Carl Jung asociază aici conștiința cu lumina, datorită clarității conținuturilor sale, iar inconștientul cu întunericul, datorită obscurității conținuturilor inconștiente (Jung, 2011-1, p.385). În viziunea sa, datorită relativității atât a conștiinței cât și a inconștientului, este necesar să se ia în considerare existența unei scale de intensități diferite ale conștiinței. Jung subliniază faptul că între afirmația „eu fac” și afirmația „sunt conștient de ceea ce fac” o deosebire de intensitate a conștiinței, deducând de aici că există două tipuri de conștiință, una predominată de inconștient și una predominată de conștiință. O totalitate a conștiinței este însă o idee utopică în acest context, de aceea el concluzionează că „nu există conținut al conștiinței care în altă privință să nu fie inconștient”. Singurul care ar putea determina aceste aspecte ar fi eul conștient, însă lipsa implicării sale în conținuturile inconștiente face imposibil acest aspect.

În cazurile de disociere în care o persoana dezvoltă două personalități, vorbim chiar de existența unui al doilea eu, de natură inconștientă și implicit de o a doua conștiință. (Jung, 2011-1, p.385). De la această a doua conștiință pot chiar porni decizii bazate pe acte de voință, însă acest aspect este valabil în general în cazurile patologice. În ce privește luminozitatea conștiinței, acesta poate avea diferite grade de intensitate în funcție de dezvoltarea complexului eului. În starea primitivă sau cea infantilă conștiința nu este încă unitară și bine formată și definită, deoarece complexul eului nu este încă format. Nici pe cea mai înaltă treaptă evolutivă însă conștiința nu poate fi considerată o totalitate, în opinia lui Jung, ci el o vede mai degrabă ca fiind capabilă să evolueze și să se expandeze continuu și indefinit în timp. Prezența inconștientului face așadar posibilă existența unei „totalități conștient-inconștiente” pe care Carl Jung o vede ca reprezentând psihicul.

Bibliografie

1. Jung, C.G. (2011-1). OPERE COMPLETE – Volumul 8. Dinamica inconștientului. Editura TREI:București.