Etichetă: consciousness

STRUCTURA PSIHICULUI ÎN VIZIUNEA LUI CARL G. JUNG – INCONȘTIENT PERSONAL – partea II

Pe De Andreea PătraşcÎn The PsychologistLasă un comentariu

Procesele psihice care pot fi observate și experimentate dețin legături cu substraturile organice, fiind prin aceasta integrate în viața organismului la dinamismul căruia participă (Jung, 2011-1, p.375). Sfera pulsională este concepută fiziologic „ca funcție glandulară”, fiind asociată în unele teorii cu secrețiile de hormoni. Chiar și așa, este greu să se delimiteze, să se cuantifice în vreun mod sau să se determine conceptual pulsiunile. Jung îi recunoaște aici meritul lui Freud de a fi recunoscut persistența unor rămășițe arhaice ce se manifestă ca și modalități primitive de funcționare. Carl Jung găsește relevantă ideea că instinctele ar avea „un aspect fiziologic și unul psihologic” și adoptă în acest context conceptul descris de către Pierre Janet în lucrările sale despre nevroză, prin care funcțiile organismului ar avea o parte inferioară și una superioară (Jung, 2011-1, p.374). Sfera pulsională s-ar încadra așadar ca parte inferioară a funcției, în timp ce partea superioară ar fi reprezentată de sfera psihică asociată aceleiași funcții (Jung, 2011-1, p.375). Partea inferioară are un caracter automat și neschimbător, iar cea superioară are un caracter voluntar și schimbător. Funcționarea parții inferioare are un „caracter coercitiv”, sau constrângător, și se manifestă fie în întregime, fie deloc. Partea superioară nu deține acest caracter coercitiv și se supune mai degrabă liberului arbitru și prin aceasta poate fi utilizată chiar și într-un sens opus cu instinctul primitiv (Jung, 2011-1, p.376).

Psihicul este așadar un fel de „emancipare de forma instinctului și de caracterul obligatoriu al acestuia” care ajută la desprinderea unei funcții de forma sa de mecanism determinat fiziologic și aplicarea acesteia și în alte contexte prin utilizarea voinței motivate, rezultând din aceasta forma spirituală a părții superioare. Energia pulsională în sine nu este modificată în acest context, ci doar formele sale de utilizare (Jung, 2011-1, p.377). Sistemul pulsiunilor este cel care, deși contribuie la existența individului, determină și participă la conflictele interioare. Pulsiunile se perturbă reciproc și contribuie la procesul de refulare, cauzând așadar prejudicii individului. Procesul de diferențiere „a funcției de pulsionalitatea coercitivă” contribuie la conservarea existenței individului, însă produce în acest sens numeroase conflicte și sciziuni, mai exact disocierile conștiinței (Jung, 2011-1, p.378).

Voința este doar „motivată de instincte”, ea având o energie care este capabilă să stăpânească sau să influențeze sfera pulsională. „Voința înseamnă o cantitate limitată de energie care stă liber la dispoziția conștiinței” și ea contribuie la schimbarea funcțiilor prin supunerea lor unor motivații noi care „nu mai au nimic de-a face cu instinctele”. Chiar și așa, voința nu depășește limitele sferei psihice și nu forțează instinctul, care își conservă o oarecare „putere asupra spiritului” (Jung, 2011-1, p.378). Individul își poate pierde sufletul așadar „în jos” adică în „baza organic materială”, însă îl poate reconstitui prin expandarea lui „în sus” în formă spirituală. Aceasta se explică prin faptul că pulsionalitatea nu implică în mod clar o stare conștientă de manifestare, ci mai degrabă una inconștientă. Voinței însă, pentru a modifica o oarecare funcție, îi este necesară „o instanță supraordonată, ceva ca o conștiență de sine”. Ea are nevoie de un scop și de o direcție de orientare a schimbării care urmează să se producă. Liberul arbitru al individului are nevoie de o multitudine de posibilități din care să aleagă una considerată potrivită într-o instanță anume. De aici ia naștere așadar ideea de psihic ca „un conflict între pulsiunea oarbă și voință, respectiv libertatea de alegere”. Un exemplu concret în care activează doar pulsiunile ar fi procesele psihoide ce aparțin sferei inconștientului, funcțiile lor fiind cele care sunt și vor rămâne mereu incapabile de conștientizare (Jung, 2011-1, p.382). Acolo unde activează voința și libertatea de a alege nu se poate vorbi însă decât de un psihic identic cu conștiința (Jung, 2011-1, p.380).

Atât Janet cât și Freud constată în descoperirile lor faptul că în cadrul stării inconștiente conținuturile se comportă de parcă ar fi conștiente și de parcă ar exista un eu la care să se raporteze, respectiv un subiect. Chiar și așa, există diferențe fundamentale între starea inconștientă și cea conștientă. De exemplu, caracterul de automatism al „complexelor accentuate afectiv” în stare inconștientă dispare atunci când ele sunt conștientizate (Jung, 2011-1, p.383). Prin conștientizare ele devin corectabile, mai exact pot fi transformate (Jung, 2011-1, p.384). Cu cât ele sunt mai îndepărtate de conștiință însă, ele capătă mai degrabă un „caracter arhaico-mitologic”, aspect pe care Jung îl numește numinozitate. Numinozitatea în acest context se sustrage complet liberului arbitru conștient prin transpunerea individului într-o stare de natură emoțională, respectiv una de supunere fără voință (Jung, 2011-1, p.383). Chiar și conținuturile cu caracter mitologic pot însă să devină conștiente, caracterul lor unic, individual, personal individului este accentuat odată cu pătrunderea în conștiință, iar împreună cu procesul de adaptare conștientă pot fi raționalizate în vederea integrării lor în personalitatea omului. Disocierea personalității este opusul acestui fenomen și coincide cu alunecarea în inconștient, respectiv cu întoarcerea la treapta primitivă, instinctuală a omului (Jung, 2011-1, p.384).

Pragul conștient joacă un rol foarte important în dinamica dintre conștiință și inconștient. El este în fapt, cum am menționat și anterior, granița dintre cele două. În apropierea pragului diferența dintre conștiință și inconștient poate să nu fie foarte evidentă. Carl Jung asociază aici conștiința cu lumina, datorită clarității conținuturilor sale, iar inconștientul cu întunericul, datorită obscurității conținuturilor inconștiente (Jung, 2011-1, p.385). În viziunea sa, datorită relativității atât a conștiinței cât și a inconștientului, este necesar să se ia în considerare existența unei scale de intensități diferite ale conștiinței. Jung subliniază faptul că între afirmația „eu fac” și afirmația „sunt conștient de ceea ce fac” o deosebire de intensitate a conștiinței, deducând de aici că există două tipuri de conștiință, una predominată de inconștient și una predominată de conștiință. O totalitate a conștiinței este însă o idee utopică în acest context, de aceea el concluzionează că „nu există conținut al conștiinței care în altă privință să nu fie inconștient”. Singurul care ar putea determina aceste aspecte ar fi eul conștient, însă lipsa implicării sale în conținuturile inconștiente face imposibil acest aspect.

În cazurile de disociere în care o persoana dezvoltă două personalități, vorbim chiar de existența unui al doilea eu, de natură inconștientă și implicit de o a doua conștiință. (Jung, 2011-1, p.385). De la această a doua conștiință pot chiar porni decizii bazate pe acte de voință, însă acest aspect este valabil în general în cazurile patologice. În ce privește luminozitatea conștiinței, acesta poate avea diferite grade de intensitate în funcție de dezvoltarea complexului eului. În starea primitivă sau cea infantilă conștiința nu este încă unitară și bine formată și definită, deoarece complexul eului nu este încă format. Nici pe cea mai înaltă treaptă evolutivă însă conștiința nu poate fi considerată o totalitate, în opinia lui Jung, ci el o vede mai degrabă ca fiind capabilă să evolueze și să se expandeze continuu și indefinit în timp. Prezența inconștientului face așadar posibilă existența unei „totalități conștient-inconștiente” pe care Carl Jung o vede ca reprezentând psihicul.

Bibliografie

  1. Jung, C.G. (2011-1). OPERE COMPLETE – Volumul 8. Dinamica inconștientului. Editura TREI:București.

STRUCTURA PSIHICULUI ÎN VIZIUNEA LUI CARL G. JUNG – INCONȘTIENT PERSONAL – partea I

Pe De Andreea PătraşcÎn The PsychologistLasă un comentariu

Jung definește inconștientul ca o stare fluctuantă care implică conținuturi pe care individul le știe, dar la care nu se gândește într-un anume moment; conținuturi de care a fost cândva conștient, dar le-a uitat în momentul respectiv; conținuturi cândva percepute de simțuri, dar ignorate de conștiință, sau evaluate ca insuficient de importante pentru a fi înregistrate conștient; conținuturi pe care omul le simte dincolo de intenția lui conștientă, pe care le experimentează în mod inconștient prin simțire, gândire, amintire, voință sau acțiune neintenționate; conținuturi care se pregătesc în interiorul său dar urmează să fie conștientizate cândva în viitor (Jung, 2011-1, p.382).

Plecând de la experiența sa legată de psihologia somnambulismului și a hipnotismului din care reiese că există reprezentări care influențează comportamentul omului ce nu apar clare în conștiință, însă omul se comportă de parcă acestea există undeva în interiorul său, Jung afirmă că nu putem vorbi de o reducere a psihicului la conștiință. Astfel de cazuri pot fi întâlnite de exemplu în isterie, din ele reieșind foarte clar că individul percepe, gândește, simte, amintește, decide și acționează inconștient. Procesele acestea psihice au loc chiar și în lipsa conștientizării lor (Jung, 2011-1, p.295). Procesele inconștiente sunt foarte evidente și în ceea ce privește visele, mai ales ținând cont de faptul că în somn conștiința se retrage devenind nonconștiență relativă. Situația este similară și în cazul actelor ratate prezentate conceptual de Freud, din care Carl Jung își inspiră ideile conform cu afirmațiile sale (Jung, 2011-1, p.296). Cele mai evidente sunt însă în cazurile patologice în care întreaga simptomatologie se sprijină pe activitatea inconștientă a sufletului. Aici intră boli mintale din sfera isteriei, nevrozei obsesive, fobiilor, demenței praecox și a schizofreniei. Chiar și așa, dovezi pentru existența unui inconștient care să fie și direct accesibile nu se pot obține, Jung afirmând că „altminteri n-ar fi deloc inconștient”. Aceste procese inconștiente nu pot decât să fie deduse, iar această deducție în opinia lui nu poate fi exprimată decât prin afirmația „Este așa ca și cum”. (Jung, 2011-1, p.297).

În viziunea lui Jung, conștiința are tendința să inhibe acele funcții psihice care nu „coincid cu tendința predominantă” (Jung, 2011-1, p.347) din ea, ajungându-se până într-acolo încât acestor funcții li se neagă existența, chiar și în prezența unor simptome și a unor fenomene care aduc dovezi ale prezenței lor (Jung, 2011-1, p.347). El își inspiră aceste idei dintr-o lucrare a lui Wundt în care acesta susține că acele elemente psihice care au dispărut din conștiință devenind inconștiente prezintă posibilitatea viitoare de a reveni, respectiv de a se reînnoi sau ar reintra în legătura curentă dintre procesele psihice. Elementele inconștiente reprezintă așadar dispoziții sau aptitudini „în vederea apariției componentelor viitoare ale evenimentului psihic”, în alte cuvinte, presupuneri legate de procesele inconștiente sau de starea inconștientului, afirmații pe care Carl Jung le consideră neproductive pentru psihologie. El aderă mai degrabă la probarea directă parțială sau la deducerea parțială a fenomenelor fizice secundare de care respectivele dispoziții psihice inconștiente sunt legate, a căror existență este mai evidentă (Jung, 2011-1, p.348).

Raportarea la eu este într-adevăr elementul care face imposibilă ideea unor reprezentări înnăscute ale individului și implicit cea a existenței unui inconștient. Jung aderă mai degrabă la ideea existenței unui tipar de comportament înnăscut și a unei întregi colecții de „experiențe de viață, neanticipate, ci acumulate”, mai exact a unor imagini, planuri și desene, deci nu reprezentări, care, deși nu se raportează la eu în mod evident, sunt reale. Aceste conținuturi pot fi deduse în funcție de conținuturile conștiente (Jung, 2011-1, p.352). Important aici este faptul că deși oamenii experimentează și simt multe în decursul vieții lor, mare parte din detaliile de zi cu zi devin inconștiente, mai exact sunt uitate. Ele nu dispar însă din interiorul nimănui, putând oricând să revină sau să apară într-un vis. Nici măcar momentul acumulării respectivului conținut este posibil să nu poată fi rememorat. De aceea și anumite simboluri întâlnite în vis îi par omului străine, însă ele, în concepția lui Jung au fost experimentate, respectiv acumulate inconștient cândva în trecutul individului (Jung, 2011-1, p.303-308).

Jung își inspiră ideile din teoria lui Freud legată de simptomatologia nevrozelor prin care acesta atestă că visele poartă rolul de mediator al conținuturilor inconștiente. Conform cu afirmațiile lui Freud aceste conținuturi sunt de natură personală și „au ajuns să fie refulate” (Jung, 2011-1, p.372) din cauza incompatibilității morale cu alte conținuturi din conștiință. Conținuturile conștiente la un moment dat pot cădea sub pragul conștient în urma reacțiilor atitudinii conștiente și în acest mod devin relativ nereproductibile (Jung, 2011-1, p.372). Prin prag conștient Jung înțelege zona liminală dintre conștient și inconștient. „Refularea unui conținut penibil”, așa cum descrie Freud în teoria sa, are la bază procesul de uitare intenționată. Disocierea personalității, mai exact „ destrămarea unității conștiinței”, în urma unui șoc puternic nervos sau în cazurile patologice poate avea același efect (Jung, 2004, p.762). Jung afirmă că este posibil să se demonstreze prin hipnoză faptul că percepțiile senzoriale, datorită devierii atenției sau scăderii în intensitate, „nu mai ajung la nivelul apercepției conștiente”, însă ele pot încă deveni „conținuturi psihice prin apercepție inconștientă”(Jung, 2004, p.763). Cu toate acestea, întinderea câmpului inconștientului nu poate fi nici aproximată, nici delimitată, nici măsurată în timp și spațiu, în opinia lui Carl Jung (Jung, 2004, p.764).

Bibliografie

  1. Jung, C.G. (2004). OPERE COMPLETE – Volumul 6. Tipuri psihologice. Editura TREI:București.
  2. Jung, C.G. (2011-1). OPERE COMPLETE – Volumul 8. Dinamica inconștientului. Editura TREI:București.

STRUCTURA PSIHICULUI ÎN VIZIUNEA LUI CARL G. JUNG – CONȘTIINȚA

Pe De Andreea PătraşcÎn The PsychologistLasă un comentariu

Carl Jung descrie conștiința ca fiind acea funcție sau activitate ce întreține relațiile dintre conținuturile psihice și eul individului. Conștiința este așadar percepută de eu, împreună cu conținuturile conștiente. Acolo unde percepția relației dintre un conținut anume și eu nu există, vorbim cu siguranță de un proces inconștient. Psihicul și conștiința nu reprezintă unul și același lucru, întrucât psihicul este „totalitatea conținuturilor psihice”, care pe lângă conținuturile raportate direct la eu, presupune și alte complexe psihice care nu se raportează la eu (Jung, 2004, p.705). El realizează o grupare a conținuturilor conștiinței cu scopul de a aduce înțelegere mai profundă asupra viziunii sale plecând de la fraza „nimic nu este în intelect care să nu fi fost mai înainte în simțire” (Jung, 2011-1, p.286-287).

Conform cu schema pe care el o adoptă, percepția senzorială este modul în care conștientul se revarsă în oameni din exterior. Suntem conștienți de lumea în care trăim deoarece reușim să o vedem, să o auzim și să o mirosim. Jung afirmă în continuare următoarele: „Percepția senzorială ne spune că ceva este. Dar nu ne spune ce anume este. Ce anume este ne spune nu procesul de percepție, ci acela de apercepție” (Jung, 2011-1, p.288). El subliniază faptul că procesul de apercepție are o structură foarte complicată din punct de vedere pur psihic, în timp ce procesul de percepție senzorială este și el deținătorul unei structuri complicate însă de natură mai mult fiziologică decât psihică. În procesul de apercepție conlucrează diferite procese psihice. Jung folosește în continuare exemplul auzirii unui zgomot de natură necunoscută, urmat de realizarea că acest zgomot ciudat provine de la aerul care circulă în conductele de încălzire centrală, subliniind prin acesta recunoașterea zgomotului cu ajutorul gândirii. „Gândirea ne spune ce este” (Jung, 2011-1, p.288). Cuvântul „ciudat”, folosit intenționat în interiorul exemplului, face referire la tonul afectiv asociat sunetului auzit, ton afectiv care presupune o anumită evaluare a zgomotului (Jung, 2011-1, p.289). Toate acestea iau parte la procesul de cunoaștere, ce este în esență realizat cu ajutorul memoriei, mai exact al amintirilor cărora se realizează o diferențiere și o comparare cu experiențe trecute. Situația actuală sau stimul actual este comparat cu imaginile stocate în memorie, iar prin procedeul de diferențiere apare cunoașterea, vorbind în această situație de procesul gândirii (Jung, 2011-1, p.290). Procesul de evaluare menționat anterior, are o dinamică diferită de cel al cunoașterii. Amprenta emoțională de natură neplăcută sau plăcută pe care stimulul sau situația actuală o lasă, împreună cu imagini din memorie conectate la o anumită emoție, mai exact la un anume ton afectiv constituie procesul de simțire (Jung, 2011-1, p.291).

Pe lângă percepție senzorială, gândire și simțire, și diferit de acestea, este în viziunea lui Carl Jung procesul de presimțire, care și el face parte din conținuturile conștiinței. El consideră că presimțirea este una cu intuiția și că aceasta reprezintă o funcție fundamentală a sufletului, fiind mai exact „percepția posibilităților existente într-o situație dată.” (Jung, 2011-1, p.292). În funcție de personalitatea fiecărei persoane, în schimb, ea poate fi resimțită fie ca percepție senzorială, fie ca gândire sau chiar ca proces afectiv, în funcție de modul individual de exprimare a unei presimțiri. Jung dă aici exemplul presimțirii unei nenorociri la vederea unui foc, menționând că dacă persoana folosește în exprimarea presimțirii fraze precum „Văd cum arde deja toată casa”, „Am sentimentul că va arde toată casa”, „Trebuie doar să reflectezi și ai să vezi clar care vor fi urmările” avem de-a face, în ordinea exemplelor, cu percepție senzorială, afect sau gândire. El atribuie această diferențiere limbii și culturii germane, în cadrul căreia intuiția, senzația și sentimentul sunt noțiuni amestecate și nediferențiate în limbaj, comparativ cu limba engleză unde diferențierea este clară și sensul este individual fiecăreia dintre acestea trei (Jung, 2011-1, p.292).

Printre procesele conștiinței se numără și procesele volitive și cele pulsionale. Cele două diferă prin natura sursei lor care poate fi conștientă sau inconștientă. Procesele volitive au la bază aprecierea liberă, sau liberul arbitru și reprezintă impulsuri orientate, produse de procesele aperceptive. Procesele pulsionale se referă la impulsuri ce își au proveniența în inconștient sau în corp și au o natură obligatorie, constrângătoare (Jung, 2011-1, p.293). Procesele aperceptive la rândul lor se împart în procese orientate și procese neorientate. Cele orientate au o natură rațională, atenția fiind procesul principal în această categorie. Procesele neorientate sunt iraționale, cauza, mijlocul și intenția lor este necunoscută, cel mai important din această categorie fiind visul. Carl Jung consideră visul ca aparținând conținuturilor conștiinței, și afirmă că acesta reprezintă rezultanta unor procese sufletești inconștiente (Jung, 2011-1, p.294).

Bibliografie

  1. Jung, C.G. (2004). OPERE COMPLETE – Volumul 6. Tipuri psihologice. Editura TREI:București.
  2. Jung, C.G. (2011-1). OPERE COMPLETE – Volumul 8. Dinamica inconștientului. Editura TREI:București.