Draga mea,

M-am trezit din nou în holul abandonat pe podeaua-i rece ca gheața. Am o senzație ciudată de presiune în cap și parcă sunt scursă de energie. În mâna stângă țin strâns cele 100 de chei. Mă ridic de jos cu o ușoară greutate și pentru un moment am impresia că timpul parcă tinde să stea în loc. Oftez, doar doar oi mai elibera din energia asta acumulată. Mă uit preț de câteva secunde până în capătul holului și simt că de data aceasta vreau să deschid ultima ușă din dreapta. Pășesc hotărâtă de-a lungul holului în timp ce imaginile mulțimii de uși deja deschise îmi alunecă în urmă în periferia vederii. Pentru un moment conștientizez că nu m-am simțit niciodată mai hotărâtă ca acum. Ajunsă în fața ușii, îmi iau un moment în care mă uit cu profunzime la ea. Este o ușă de lemn din scânduri negre verticale, ușor spălăcite, iar pe mijlocul ei scrie cu vopsea albă „I want to break free”. Pufnesc în zâmbet și conștientizez în profunzimea mea adevărul acestei fraze. Ridic șiragul de chei și răscolesc prin ele până când simt o atracție față de singura cheie aurie deținută. O introduc în yală, întorc și ca de fiecare dată ușa se deschide din prima. Pășesc relaxată în interiorul camerei, curioasă să-i aflu adevărul și povestea.

Sunt surprinsă să găsesc o cameră albă în întregime goală și o bicicletă priponită în mijlocul ei. Mă apropii de bicicletă și observ că de ghidonul ei stă legată o hârtiuță pe care scrie „Hai la plimbare!”. Interesant. Fără pic de ezitare mă urc pe bicicletă și încep să pedalez. Mă pufnește râsul la propriu și îmi dau seama că aventura asta a început să-mi placă. Deodată încep să simt roțile de sub mine învârtindu-se și camera se dizolvă în locul ei apărând un drum care urcă. În stânga mea există doar copaci, iar pe dreapta case cu copaci. Nu cred că sunt musai într-un sat sau dacă eram tocmai am ieșit din el. Nu am fost atentă să număr, dar șirul de case deja s-a terminat. De data aceasta pământul de sub roți este uscat și nisipos și am o vagă impresie că ultima oară când am mers cu bicicleta era doar mocirlă pe jos. Dealul se termină și fără să apuc să-mi dau seama o iau la vale accelerând din ce în ce mai tare. Abia în momentul în care simt că ar fi cazul să frânez îmi dau seama că bicicleta asta nu are frâne. Rămân totuși compusă realizând că pe teren uscat am totuși aderență ceva mai bună și văzând clar în față că nu este decât o coborâre scurtă întrucât pământul se aplatizează la ceva distanță în fața mea. Așadar aleg să mă concentrez și să îmi conțin frica, respirând profund și așteptând pur și simplu să ajung pe teren drept. Dacă o fi să cad îmi voi asuma vânătăile, dar nu cred că apuc să prind suficientă viteză cât să se întâmple asta. Drumul are oricum extrem de puține pietre, vizibile, de care în caz de nevoie încerc să mă feresc. Fără să apuc să-mi dau seama cu exactitate mă trezesc la poalele dealului și, de îndată ce ambele roți ale bicicletei ating pământul drept, peisajul se schimbă și mă trezesc pedalând relaxată pe trotuarul ce duce către o clădire pe care o recunosc imediat ca fiind o gară.   

În fața gării nu pare să fie nimeni. Simt să mă opresc să-mi trag răsuflarea pentru că simt în interiorul meu că am pedalat ceva până să ajung aici. În fața gării este o singură bancă și aleg să mă așez pe ea. Din buzunarul drept scot o ultimă țigară pe care să o fumez. În fața mea descopăr cu uimire o pădure de brazi foarte înalți de un verde închis și pătrunzător și e foarte liniște. Undeva în depărtare un tril de păsărele îmi mângâie auzul. Brusc simt cum mă adâncesc în interiorul meu și rămân cu privirea fixată în gol simțind golul pe care l-au lăsat experiențele anterioare și pe care am încercat să-l umplu fără succes cu fum. Nu am cuvinte să exprim durerea pe care a lăsat-o în mine nedreptatea oamenilor răi și invidioși pe care i-am întâlnit mult prea des pe parcursul vieții. Copilul din mine dornic de joacă s-a uitat la ei prin niște ochelari colorați și nu a reușit să le vadă la timp culorile adevărate. Și brusc durerea s-a dus. Astăzi știu că nu am făcut nimic mai mult decât să exist pur și simplu și să fiu. Oamenii ăștia și-au vândut sufletul și, inconștienți, nu fac decât să arunce cu otravă. Ce nu conștientizează ei este că mai devreme sau mai târziu aceeași otravă îi omoară pe ei. Brusc mintea mea se liniștește și devine goală și simt să stau preț de câteva clipe în liniștea asta vindecătoare.

Mă pierd pentru câteva momente bune într-o lume a mea a cărei existențe parcă de abia o înțeleg. Ea pur și simplu există, iar eu știu doar să ajung în ea și să mă las să fiu în ea. În lumea asta e liniște și pace. În ea nu există răutate, nu există infern, nu există suferință. Deodată, un zgomot puternic mă readuce cu picioarele pe pământ. Din stânga mea sosește un tren cu abur și mă ridic să văd și eu minunăția. Trenul oprește în stație, iar ușa din fața mea se deschide parcă invitându-mă înăuntru. Mă întorc preț de o secundă să arunc o privire către bicicleta care m-a adus aici. Simt în interiorul meu că ea nu ar trebui să vină cu mine. Claxonul trenului mă atenționează subit că staționarea se încheie și că urmează să plece. Fără să ezit decid să las bicicleta în urmă și toate amintirile călătoriilor făcute cu ea. În ușa trenului apare un bărbat cărunt îmbrăcat într-un costum de controlor alb. Îmi întinde mâna și îmi zâmbește. Mă las așadar purtată de valul destinului, îl iau de mână cu hotărâre și urc. De îndată ce pășesc cu ambele picioare ușile se închid, camera se dizolvă, iar eu ma trezesc ca dintr-un somn profund, din nou pe podeaua din hol.

Cu drag,

Prietena imaginara