Etichetă: psyche

STRUCTURA PSIHICULUI ÎN VIZIUNEA LUI CARL G. JUNG – INCONȘTIENT PERSONAL – partea II

Pe De Andreea PătraşcÎn The PsychologistLasă un comentariu

Procesele psihice care pot fi observate și experimentate dețin legături cu substraturile organice, fiind prin aceasta integrate în viața organismului la dinamismul căruia participă (Jung, 2011-1, p.375). Sfera pulsională este concepută fiziologic „ca funcție glandulară”, fiind asociată în unele teorii cu secrețiile de hormoni. Chiar și așa, este greu să se delimiteze, să se cuantifice în vreun mod sau să se determine conceptual pulsiunile. Jung îi recunoaște aici meritul lui Freud de a fi recunoscut persistența unor rămășițe arhaice ce se manifestă ca și modalități primitive de funcționare. Carl Jung găsește relevantă ideea că instinctele ar avea „un aspect fiziologic și unul psihologic” și adoptă în acest context conceptul descris de către Pierre Janet în lucrările sale despre nevroză, prin care funcțiile organismului ar avea o parte inferioară și una superioară (Jung, 2011-1, p.374). Sfera pulsională s-ar încadra așadar ca parte inferioară a funcției, în timp ce partea superioară ar fi reprezentată de sfera psihică asociată aceleiași funcții (Jung, 2011-1, p.375). Partea inferioară are un caracter automat și neschimbător, iar cea superioară are un caracter voluntar și schimbător. Funcționarea parții inferioare are un „caracter coercitiv”, sau constrângător, și se manifestă fie în întregime, fie deloc. Partea superioară nu deține acest caracter coercitiv și se supune mai degrabă liberului arbitru și prin aceasta poate fi utilizată chiar și într-un sens opus cu instinctul primitiv (Jung, 2011-1, p.376).

Psihicul este așadar un fel de „emancipare de forma instinctului și de caracterul obligatoriu al acestuia” care ajută la desprinderea unei funcții de forma sa de mecanism determinat fiziologic și aplicarea acesteia și în alte contexte prin utilizarea voinței motivate, rezultând din aceasta forma spirituală a părții superioare. Energia pulsională în sine nu este modificată în acest context, ci doar formele sale de utilizare (Jung, 2011-1, p.377). Sistemul pulsiunilor este cel care, deși contribuie la existența individului, determină și participă la conflictele interioare. Pulsiunile se perturbă reciproc și contribuie la procesul de refulare, cauzând așadar prejudicii individului. Procesul de diferențiere „a funcției de pulsionalitatea coercitivă” contribuie la conservarea existenței individului, însă produce în acest sens numeroase conflicte și sciziuni, mai exact disocierile conștiinței (Jung, 2011-1, p.378).

Voința este doar „motivată de instincte”, ea având o energie care este capabilă să stăpânească sau să influențeze sfera pulsională. „Voința înseamnă o cantitate limitată de energie care stă liber la dispoziția conștiinței” și ea contribuie la schimbarea funcțiilor prin supunerea lor unor motivații noi care „nu mai au nimic de-a face cu instinctele”. Chiar și așa, voința nu depășește limitele sferei psihice și nu forțează instinctul, care își conservă o oarecare „putere asupra spiritului” (Jung, 2011-1, p.378). Individul își poate pierde sufletul așadar „în jos” adică în „baza organic materială”, însă îl poate reconstitui prin expandarea lui „în sus” în formă spirituală. Aceasta se explică prin faptul că pulsionalitatea nu implică în mod clar o stare conștientă de manifestare, ci mai degrabă una inconștientă. Voinței însă, pentru a modifica o oarecare funcție, îi este necesară „o instanță supraordonată, ceva ca o conștiență de sine”. Ea are nevoie de un scop și de o direcție de orientare a schimbării care urmează să se producă. Liberul arbitru al individului are nevoie de o multitudine de posibilități din care să aleagă una considerată potrivită într-o instanță anume. De aici ia naștere așadar ideea de psihic ca „un conflict între pulsiunea oarbă și voință, respectiv libertatea de alegere”. Un exemplu concret în care activează doar pulsiunile ar fi procesele psihoide ce aparțin sferei inconștientului, funcțiile lor fiind cele care sunt și vor rămâne mereu incapabile de conștientizare (Jung, 2011-1, p.382). Acolo unde activează voința și libertatea de a alege nu se poate vorbi însă decât de un psihic identic cu conștiința (Jung, 2011-1, p.380).

Atât Janet cât și Freud constată în descoperirile lor faptul că în cadrul stării inconștiente conținuturile se comportă de parcă ar fi conștiente și de parcă ar exista un eu la care să se raporteze, respectiv un subiect. Chiar și așa, există diferențe fundamentale între starea inconștientă și cea conștientă. De exemplu, caracterul de automatism al „complexelor accentuate afectiv” în stare inconștientă dispare atunci când ele sunt conștientizate (Jung, 2011-1, p.383). Prin conștientizare ele devin corectabile, mai exact pot fi transformate (Jung, 2011-1, p.384). Cu cât ele sunt mai îndepărtate de conștiință însă, ele capătă mai degrabă un „caracter arhaico-mitologic”, aspect pe care Jung îl numește numinozitate. Numinozitatea în acest context se sustrage complet liberului arbitru conștient prin transpunerea individului într-o stare de natură emoțională, respectiv una de supunere fără voință (Jung, 2011-1, p.383). Chiar și conținuturile cu caracter mitologic pot însă să devină conștiente, caracterul lor unic, individual, personal individului este accentuat odată cu pătrunderea în conștiință, iar împreună cu procesul de adaptare conștientă pot fi raționalizate în vederea integrării lor în personalitatea omului. Disocierea personalității este opusul acestui fenomen și coincide cu alunecarea în inconștient, respectiv cu întoarcerea la treapta primitivă, instinctuală a omului (Jung, 2011-1, p.384).

Pragul conștient joacă un rol foarte important în dinamica dintre conștiință și inconștient. El este în fapt, cum am menționat și anterior, granița dintre cele două. În apropierea pragului diferența dintre conștiință și inconștient poate să nu fie foarte evidentă. Carl Jung asociază aici conștiința cu lumina, datorită clarității conținuturilor sale, iar inconștientul cu întunericul, datorită obscurității conținuturilor inconștiente (Jung, 2011-1, p.385). În viziunea sa, datorită relativității atât a conștiinței cât și a inconștientului, este necesar să se ia în considerare existența unei scale de intensități diferite ale conștiinței. Jung subliniază faptul că între afirmația „eu fac” și afirmația „sunt conștient de ceea ce fac” o deosebire de intensitate a conștiinței, deducând de aici că există două tipuri de conștiință, una predominată de inconștient și una predominată de conștiință. O totalitate a conștiinței este însă o idee utopică în acest context, de aceea el concluzionează că „nu există conținut al conștiinței care în altă privință să nu fie inconștient”. Singurul care ar putea determina aceste aspecte ar fi eul conștient, însă lipsa implicării sale în conținuturile inconștiente face imposibil acest aspect.

În cazurile de disociere în care o persoana dezvoltă două personalități, vorbim chiar de existența unui al doilea eu, de natură inconștientă și implicit de o a doua conștiință. (Jung, 2011-1, p.385). De la această a doua conștiință pot chiar porni decizii bazate pe acte de voință, însă acest aspect este valabil în general în cazurile patologice. În ce privește luminozitatea conștiinței, acesta poate avea diferite grade de intensitate în funcție de dezvoltarea complexului eului. În starea primitivă sau cea infantilă conștiința nu este încă unitară și bine formată și definită, deoarece complexul eului nu este încă format. Nici pe cea mai înaltă treaptă evolutivă însă conștiința nu poate fi considerată o totalitate, în opinia lui Jung, ci el o vede mai degrabă ca fiind capabilă să evolueze și să se expandeze continuu și indefinit în timp. Prezența inconștientului face așadar posibilă existența unei „totalități conștient-inconștiente” pe care Carl Jung o vede ca reprezentând psihicul.

Bibliografie

  1. Jung, C.G. (2011-1). OPERE COMPLETE – Volumul 8. Dinamica inconștientului. Editura TREI:București.

STRUCTURA PSIHICULUI ÎN VIZIUNEA LUI CARL G. JUNG – INCONȘTIENT PERSONAL – partea I

Pe De Andreea PătraşcÎn The PsychologistLasă un comentariu

Jung definește inconștientul ca o stare fluctuantă care implică conținuturi pe care individul le știe, dar la care nu se gândește într-un anume moment; conținuturi de care a fost cândva conștient, dar le-a uitat în momentul respectiv; conținuturi cândva percepute de simțuri, dar ignorate de conștiință, sau evaluate ca insuficient de importante pentru a fi înregistrate conștient; conținuturi pe care omul le simte dincolo de intenția lui conștientă, pe care le experimentează în mod inconștient prin simțire, gândire, amintire, voință sau acțiune neintenționate; conținuturi care se pregătesc în interiorul său dar urmează să fie conștientizate cândva în viitor (Jung, 2011-1, p.382).

Plecând de la experiența sa legată de psihologia somnambulismului și a hipnotismului din care reiese că există reprezentări care influențează comportamentul omului ce nu apar clare în conștiință, însă omul se comportă de parcă acestea există undeva în interiorul său, Jung afirmă că nu putem vorbi de o reducere a psihicului la conștiință. Astfel de cazuri pot fi întâlnite de exemplu în isterie, din ele reieșind foarte clar că individul percepe, gândește, simte, amintește, decide și acționează inconștient. Procesele acestea psihice au loc chiar și în lipsa conștientizării lor (Jung, 2011-1, p.295). Procesele inconștiente sunt foarte evidente și în ceea ce privește visele, mai ales ținând cont de faptul că în somn conștiința se retrage devenind nonconștiență relativă. Situația este similară și în cazul actelor ratate prezentate conceptual de Freud, din care Carl Jung își inspiră ideile conform cu afirmațiile sale (Jung, 2011-1, p.296). Cele mai evidente sunt însă în cazurile patologice în care întreaga simptomatologie se sprijină pe activitatea inconștientă a sufletului. Aici intră boli mintale din sfera isteriei, nevrozei obsesive, fobiilor, demenței praecox și a schizofreniei. Chiar și așa, dovezi pentru existența unui inconștient care să fie și direct accesibile nu se pot obține, Jung afirmând că „altminteri n-ar fi deloc inconștient”. Aceste procese inconștiente nu pot decât să fie deduse, iar această deducție în opinia lui nu poate fi exprimată decât prin afirmația „Este așa ca și cum”. (Jung, 2011-1, p.297).

În viziunea lui Jung, conștiința are tendința să inhibe acele funcții psihice care nu „coincid cu tendința predominantă” (Jung, 2011-1, p.347) din ea, ajungându-se până într-acolo încât acestor funcții li se neagă existența, chiar și în prezența unor simptome și a unor fenomene care aduc dovezi ale prezenței lor (Jung, 2011-1, p.347). El își inspiră aceste idei dintr-o lucrare a lui Wundt în care acesta susține că acele elemente psihice care au dispărut din conștiință devenind inconștiente prezintă posibilitatea viitoare de a reveni, respectiv de a se reînnoi sau ar reintra în legătura curentă dintre procesele psihice. Elementele inconștiente reprezintă așadar dispoziții sau aptitudini „în vederea apariției componentelor viitoare ale evenimentului psihic”, în alte cuvinte, presupuneri legate de procesele inconștiente sau de starea inconștientului, afirmații pe care Carl Jung le consideră neproductive pentru psihologie. El aderă mai degrabă la probarea directă parțială sau la deducerea parțială a fenomenelor fizice secundare de care respectivele dispoziții psihice inconștiente sunt legate, a căror existență este mai evidentă (Jung, 2011-1, p.348).

Raportarea la eu este într-adevăr elementul care face imposibilă ideea unor reprezentări înnăscute ale individului și implicit cea a existenței unui inconștient. Jung aderă mai degrabă la ideea existenței unui tipar de comportament înnăscut și a unei întregi colecții de „experiențe de viață, neanticipate, ci acumulate”, mai exact a unor imagini, planuri și desene, deci nu reprezentări, care, deși nu se raportează la eu în mod evident, sunt reale. Aceste conținuturi pot fi deduse în funcție de conținuturile conștiente (Jung, 2011-1, p.352). Important aici este faptul că deși oamenii experimentează și simt multe în decursul vieții lor, mare parte din detaliile de zi cu zi devin inconștiente, mai exact sunt uitate. Ele nu dispar însă din interiorul nimănui, putând oricând să revină sau să apară într-un vis. Nici măcar momentul acumulării respectivului conținut este posibil să nu poată fi rememorat. De aceea și anumite simboluri întâlnite în vis îi par omului străine, însă ele, în concepția lui Jung au fost experimentate, respectiv acumulate inconștient cândva în trecutul individului (Jung, 2011-1, p.303-308).

Jung își inspiră ideile din teoria lui Freud legată de simptomatologia nevrozelor prin care acesta atestă că visele poartă rolul de mediator al conținuturilor inconștiente. Conform cu afirmațiile lui Freud aceste conținuturi sunt de natură personală și „au ajuns să fie refulate” (Jung, 2011-1, p.372) din cauza incompatibilității morale cu alte conținuturi din conștiință. Conținuturile conștiente la un moment dat pot cădea sub pragul conștient în urma reacțiilor atitudinii conștiente și în acest mod devin relativ nereproductibile (Jung, 2011-1, p.372). Prin prag conștient Jung înțelege zona liminală dintre conștient și inconștient. „Refularea unui conținut penibil”, așa cum descrie Freud în teoria sa, are la bază procesul de uitare intenționată. Disocierea personalității, mai exact „ destrămarea unității conștiinței”, în urma unui șoc puternic nervos sau în cazurile patologice poate avea același efect (Jung, 2004, p.762). Jung afirmă că este posibil să se demonstreze prin hipnoză faptul că percepțiile senzoriale, datorită devierii atenției sau scăderii în intensitate, „nu mai ajung la nivelul apercepției conștiente”, însă ele pot încă deveni „conținuturi psihice prin apercepție inconștientă”(Jung, 2004, p.763). Cu toate acestea, întinderea câmpului inconștientului nu poate fi nici aproximată, nici delimitată, nici măsurată în timp și spațiu, în opinia lui Carl Jung (Jung, 2004, p.764).

Bibliografie

  1. Jung, C.G. (2004). OPERE COMPLETE – Volumul 6. Tipuri psihologice. Editura TREI:București.
  2. Jung, C.G. (2011-1). OPERE COMPLETE – Volumul 8. Dinamica inconștientului. Editura TREI:București.

STRUCTURA PSIHICULUI ÎN VIZIUNEA LUI CARL G. JUNG – CONȘTIINȚA

Pe De Andreea PătraşcÎn The PsychologistLasă un comentariu

Carl Jung descrie conștiința ca fiind acea funcție sau activitate ce întreține relațiile dintre conținuturile psihice și eul individului. Conștiința este așadar percepută de eu, împreună cu conținuturile conștiente. Acolo unde percepția relației dintre un conținut anume și eu nu există, vorbim cu siguranță de un proces inconștient. Psihicul și conștiința nu reprezintă unul și același lucru, întrucât psihicul este „totalitatea conținuturilor psihice”, care pe lângă conținuturile raportate direct la eu, presupune și alte complexe psihice care nu se raportează la eu (Jung, 2004, p.705). El realizează o grupare a conținuturilor conștiinței cu scopul de a aduce înțelegere mai profundă asupra viziunii sale plecând de la fraza „nimic nu este în intelect care să nu fi fost mai înainte în simțire” (Jung, 2011-1, p.286-287).

Conform cu schema pe care el o adoptă, percepția senzorială este modul în care conștientul se revarsă în oameni din exterior. Suntem conștienți de lumea în care trăim deoarece reușim să o vedem, să o auzim și să o mirosim. Jung afirmă în continuare următoarele: „Percepția senzorială ne spune că ceva este. Dar nu ne spune ce anume este. Ce anume este ne spune nu procesul de percepție, ci acela de apercepție” (Jung, 2011-1, p.288). El subliniază faptul că procesul de apercepție are o structură foarte complicată din punct de vedere pur psihic, în timp ce procesul de percepție senzorială este și el deținătorul unei structuri complicate însă de natură mai mult fiziologică decât psihică. În procesul de apercepție conlucrează diferite procese psihice. Jung folosește în continuare exemplul auzirii unui zgomot de natură necunoscută, urmat de realizarea că acest zgomot ciudat provine de la aerul care circulă în conductele de încălzire centrală, subliniind prin acesta recunoașterea zgomotului cu ajutorul gândirii. „Gândirea ne spune ce este” (Jung, 2011-1, p.288). Cuvântul „ciudat”, folosit intenționat în interiorul exemplului, face referire la tonul afectiv asociat sunetului auzit, ton afectiv care presupune o anumită evaluare a zgomotului (Jung, 2011-1, p.289). Toate acestea iau parte la procesul de cunoaștere, ce este în esență realizat cu ajutorul memoriei, mai exact al amintirilor cărora se realizează o diferențiere și o comparare cu experiențe trecute. Situația actuală sau stimul actual este comparat cu imaginile stocate în memorie, iar prin procedeul de diferențiere apare cunoașterea, vorbind în această situație de procesul gândirii (Jung, 2011-1, p.290). Procesul de evaluare menționat anterior, are o dinamică diferită de cel al cunoașterii. Amprenta emoțională de natură neplăcută sau plăcută pe care stimulul sau situația actuală o lasă, împreună cu imagini din memorie conectate la o anumită emoție, mai exact la un anume ton afectiv constituie procesul de simțire (Jung, 2011-1, p.291).

Pe lângă percepție senzorială, gândire și simțire, și diferit de acestea, este în viziunea lui Carl Jung procesul de presimțire, care și el face parte din conținuturile conștiinței. El consideră că presimțirea este una cu intuiția și că aceasta reprezintă o funcție fundamentală a sufletului, fiind mai exact „percepția posibilităților existente într-o situație dată.” (Jung, 2011-1, p.292). În funcție de personalitatea fiecărei persoane, în schimb, ea poate fi resimțită fie ca percepție senzorială, fie ca gândire sau chiar ca proces afectiv, în funcție de modul individual de exprimare a unei presimțiri. Jung dă aici exemplul presimțirii unei nenorociri la vederea unui foc, menționând că dacă persoana folosește în exprimarea presimțirii fraze precum „Văd cum arde deja toată casa”, „Am sentimentul că va arde toată casa”, „Trebuie doar să reflectezi și ai să vezi clar care vor fi urmările” avem de-a face, în ordinea exemplelor, cu percepție senzorială, afect sau gândire. El atribuie această diferențiere limbii și culturii germane, în cadrul căreia intuiția, senzația și sentimentul sunt noțiuni amestecate și nediferențiate în limbaj, comparativ cu limba engleză unde diferențierea este clară și sensul este individual fiecăreia dintre acestea trei (Jung, 2011-1, p.292).

Printre procesele conștiinței se numără și procesele volitive și cele pulsionale. Cele două diferă prin natura sursei lor care poate fi conștientă sau inconștientă. Procesele volitive au la bază aprecierea liberă, sau liberul arbitru și reprezintă impulsuri orientate, produse de procesele aperceptive. Procesele pulsionale se referă la impulsuri ce își au proveniența în inconștient sau în corp și au o natură obligatorie, constrângătoare (Jung, 2011-1, p.293). Procesele aperceptive la rândul lor se împart în procese orientate și procese neorientate. Cele orientate au o natură rațională, atenția fiind procesul principal în această categorie. Procesele neorientate sunt iraționale, cauza, mijlocul și intenția lor este necunoscută, cel mai important din această categorie fiind visul. Carl Jung consideră visul ca aparținând conținuturilor conștiinței, și afirmă că acesta reprezintă rezultanta unor procese sufletești inconștiente (Jung, 2011-1, p.294).

Bibliografie

  1. Jung, C.G. (2004). OPERE COMPLETE – Volumul 6. Tipuri psihologice. Editura TREI:București.
  2. Jung, C.G. (2011-1). OPERE COMPLETE – Volumul 8. Dinamica inconștientului. Editura TREI:București.

STRUCTURA PSIHICULUI ÎN VIZIUNEA LUI CARL G. JUNG – EU-L

Pe De Andreea PătraşcÎn The PsychologistLasă un comentariu

În concepția lui Carl Jung, eul este „un complex de reprezentări” ce formează centrul conștiinței unui individ și are ca și caracteristici „un grad înalt de continuitate și identitate cu el însuși”. În același context este folosită în teoria sa și ideea de „complexul eului” (Jung, 2004, p.711). Prin complex Jung înțelege „o unitate psihică superioară” la care participă simultan afectivitatea, ca și parte fundamentală și esențială a personalității umane, cu „ simptomele” sale gândirea și acțiunea, la care se adaugă sentimentele, senzațiile și reprezentările ce sunt legate de un anumit fir narativ, de o anumită întâmplare din viața unui om care a lăsat în interiorul său o întreagă masă de amintiri ce au în comun un „anumit ton emoțional”, respectiv un sentiment, încă viu, de supărare. El asociază ideea de complex, în mod simbolic, unui „corp construit din nenumărate molecule” chimice, la care participă mai multe persoane, evenimente și lucruri. Aceste „molecule” nu participă izolat la un singur set de amintiri, ci se pot regăsi în multiple situații și evenimente din viața unei persoane. Tonul emoțional asociat lor, atunci când este declanșat în prezent, nu doar de un eveniment, sau de o persoană, ci chiar de un simplu semnal sonor sau de altă natură, activează întregul lanț de trăiri din viața unui om care sunt conectate prin respectivul ton emoțional. Toate aceste reprezentări împreună cu tonul emoțional asociat formează ceea ce Jung numește un „complex întărit emoțional” (Jung, 2005-1, p.77-82).

El a studiat complexul în cercetările sale bazate pe experimentul asociativ. Acesta presupunea ca individul studiat să atribuie liber unor cuvinte de uz comun o însemnătate simbolică spontană, nerelaționată direct cu sensul cuvântului de origine. Jung a reușit să descopere în cadrul experimentelor realizate cum „fiecare asociație aparține unui complex sau altuia” și cum timpul de răspuns, atunci când este întârziat marchează existența unei afectivități puternice, încă persistente în individ, legată de respectivul complex căruia i se asociază. De aici reiese și existența unui așa numit complex al eului, care la omul încadrat în normalitate reprezintă „instanța psihică supremă”, și care este format din întreaga masă de reprezentări ce pot fi legate direct de eu, acompaniate de tonul emoțional asociat ce rămâne ca o prezență vie și puternică în corp. (Jung, 2005-1, p.82). Prin ton emoțional Carl Jung înțelege o stare afectivă acompaniată de senzații corporale. Eul este așadar însăși „expresia psihologică a ansamblului ferm asociat al tuturor senzațiilor corporale generale”. Reprezentările ce fac referire directă la propria persoană au o formă stabilă și interesantă de a concentra atenția proprie asupra lor prin ceea ce Jung numește „cel mai puternic ton al atenției”. De aici el deduce ideea că însăși propria personalitate este cea mai fermă și puternică formă a unui complex care se afirmă, atunci când individul este sănătos, prin „toate furtunile psihologice” posibile. (Jung, 2005-1, p.83).

Jung afirmă în scrierile sale faptul că eul „este atât conținut al conștiinței cât și condiție a conștiinței”, în sensul în care eul face parte din conștiință, iar elementele despre care se poate spune că sunt conștiente, sunt doar cele ce se raportează direct la complexul eului (Jung, 2004, p.711). Eul reprezintă un factor complex la care fac referire absolut toate conținuturile conștiinței și mai precis este „subiectul tuturor actelor personale ale conștiinței” (Jung, 2005-2, p.1). Deoarece eul este doar „centrul câmpului conștiinței”, dimensiunile sale nu se extind la întregimea psihicului sau a conștiinței, ci el rămâne unul dintre complexele din psihicul uman. Sinele este cel care reprezintă subiectul totalității psihicului, incluzând pe lângă conștiință și inconștientul. Mai multe despre sine voi elabora într-un articol ulterior, însă aici este de menționat faptul că eul este conținut de către sine și că sinele reprezintă totuși un ideal al totalității personalității, care în realitate este imposibil de atins, însă are un rol important în direcționarea energiei psihice în scopul evoluției individului (Jung, 2004, p.711).

Deoarece conștiința este ca un câmp ce își poate lărgi orizonturile într-un mod nedeterminat, singura limită empirică ce i se poate atribui este „frontiera în zona necunoscutului” care îi aparține, de altfel, inconștientului. Necunoscutului îi aparțin atât stările exterioare ce pot fi experimentate în plan senzorial, cât și cele interioare ce pot fi experimentate de către individ în mod nemijlocit. Se deosebesc așadar două tipuri de necunoscut: cel al lumii înconjurătoare, a mediului și cel al lumii interioare, respectiv inconștientul (Jung, 2005-2, p.2). Din cele expuse până acum, Jung deduce natura complexă a eului ce este formată mai întâi pe o bază somatică și ulterior pe o bază psihică. Prin bază somatică se înțelege „totalitatea senzațiilor endosomatice” ce au o natură psihică și sunt relaționate cu eul, mai exact sunt conștiente. Senzațiile endosomatice fac referire la somatizarea simțită din interiorul corpului unui individ. Totuși, aceste excitații endosomatice nu sunt complet conștiente, o mare parte din ele rămânând inconștiente, subliminale. Ele devin senzații doar atunci când depășesc pragul conștient și devin supraliminale. Influența inconștientului nu poate fi așadar exclusă din discuție, ci ea însoțește mereu conținuturile conștiente indiferent de natura lor. Acest aspect este valabil și pentru baza psihică în cazul căreia eul se bazează atât pe câmpul conștiinței cât și pe totalitatea conținuturilor inconștiente (Jung, 2005-2, p.4).

Scriind aceste rânduri îmi tot revine în minte imaginea unui iceberg care de altfel îmi pare a fi o reprezentare imagistică corectă a ceea ce ar trebui să se ia constant în considerare atunci când vorbim de conștiință, mai exact faptul că tot ceea ce ne este accesibil în mod conștient implică în sine existența unui conținut inconștient asociat. Porțiunea icebergului care se află la suprafața apei ar reprezenta conștiința, suprafața apei ar reprezenta pragul conștient, iar porțiunea scufundată în apă, de dimensiuni net superioare celei de la suprafața apei, ar reprezenta inconștientul. Toate acestea funcționează ca un tot unitar și într-un mod nelipsit de importanță psihologică, ca și în cazul unui iceberg real, tocmai porțiunea scufundată în apă este cea care poate cauza ravagii atunci când nu este luată în considerare. Deși se încearcă constant o izolare a conceptelor în vederea definirii și explicării dinamicilor, această izolare se poate realiza doar conceptual, în realitate întregul psihic și întreaga personalitate a omului lucrând ca un întreg ce este intercorelat într-un mod profund.

Revenind la eu, Jung afirmă despre acesta faptul că este o achiziție empirică din întreaga existență a unui individ care se formează, într-o primă etapă, prin intermediul relației dintre factorul somatic și mediul înconjurător, devenind prin aceasta subiect care se dezvoltă atât din ulterioare relații cu lumea înconjurătoare, cât și din relațiile cu lumea interioară (Jung, 2005-2, p.6). În termeni de personalitate, el reprezintă personalitatea conștientă, cunoscută a unui individ. Totalitatea trăsăturilor necunoscute, respectiv inconștiente ale aceluiași individ îi formează personalitatea inconștientă, care este separată și complementară celei conștiente. Imaginea totalității personalității unui om este compusă în linii mari din ambele tipuri de personalități, cu mențiunea că cea inconștientă nu poate fi în întregime sesizată și cunoscută de către individul însuși (Jung, 2005-2, p.7).

Aici îmi este necesar să menționez cele trei categorii de conținuturi inconștiente care există în viziunea lui Carl Jung, conform cu „punctul de vedere al psihologiei conștiinței” (Jung, 2005-2, p.12), pentru a putea exprima motivul pentru care personalitatea inconștientă rămâne parțial necunoscută. Prima categorie este reprezentată de conținuturi temporar subliminale (prin subliminal înțelegându-se „sub pragul conștient”) dar care pot fi reproduse în mod arbitrar, acestea reprezentând memoria individului. Cea de a doua categorie este compusă din conținuturile ce pot fi reproduse în mod nearbitrar, inconștiente, datorită unor fragmente dintre acestea ce apar spontan din spațiul subliminal în conștiință. A treia categorie este una de natură ipotetică, formulată de către Jung printr-o determinare logică, și reprezintă toate conținuturile care „nu au pătruns în conștiință și […] nici nu vor pătrunde vreodată” (Jung, 2005-2, p.4). De o importanță majoră este totuși faptul că acest caracter inconștient al lor i se poate atribui numai subiectului, respectiv individului și conținutului inconștient propriu, aceste particularități ale sale putând fi însă observate de către cei din jur (Jung, 2005-2, p.7).Conținuturile inconștiente din a treia categorie sunt cele care compun acea parte a personalității care rămâne necunoscută, respectiv inconștientă.

Personalitatea totală este reprezentată în cadrul teoriei lui Jung de către Sine. Eul este subordonat Sinelui și se raportează la acesta pe aceleași principii pe baza cărora o parte se raportează la întregul de care aparține. Caracteristica principală a eului este reprezentată de libertatea de voință, mai exact faptul psihologic al liberului arbitru, al liberei decizii și al sentimentului de libertate subiectiv al individului. Libertatea de voință are o relație directă cu necesitățile din mediul individului cu care poate intra în conflict, dar și cu lumea interioară a acestuia, unde intră în conflict cu realitatea Sinelui, care se comportă la rândul său „ca un dat obiectiv” față de care libertatea de voință nu are nici o putere de alterare sau modificare. În alte cuvinte eul „nu poate face nimic contra Sinelui”, ci mai degrabă poate fi asimilat și transformat prin intermediul personalității inconștiente ce se află în dezvoltare și în același timp aparține Sinelui, în direcția acestuia (Jung, 2005-2, p.9).

O oarecare individualitate îi este așadar proprie eului, însă având în vedere caracterul său de factor complex și de faptul că acesta variază constant odată cu trecerea individului prin viață, o definire mai precisă de atât rămâne, în viziunea lui Carl Jung, imposibil de realizat. Se poate afirma așadar că eul este în sine o formă de unicitate individuală, care însă poate suferi transformări atât de natură evolutivă naturală, cât și involutivă patologică (Jung, 2005-2, p.10). De asemenea, ca și punct de referință al conștiinței, eul participă în toate activitățile de adaptare atunci când ele sunt îndeplinite prin acte de voință. Se poate spune așadar că joacă un rol important în economia de energie psihică. Nu se poate defini totuși cât de mult sau cât de puțin participă în formarea personalității, respectiv cât de dependent sau de liber este față de inconștient. Privind din direcția psihologiei personalității, conținuturile inconștiente mai pot fi împărțite în alte două categorii și anume în conținuturi personale, individuale și impersonale, colective. Conținuturile personale sunt părți componente ale personalității individuale care pot fi integrate, prin urmare au capacitatea de a deveni conștiente. Cele impersonale formează o bază, un fel de temelie a psihicului, ce se manifestă pe baza unor legi general valabile umanității care nu pot fi reduse la un singur individ (Jung, 2005-2, p.12).

Bibliografie

  1. Jung, C.G. (2005-1). OPERE COMPLETE – Volumul 3. Psihogeneza bolilor spiritului. Editura TREI:București.
  2. Jung, C.G. (2004). OPERE COMPLETE – Volumul 6. Tipuri psihologice. Editura TREI:București.     
  3. Jung, C.G. (2005-2). OPERE COMPLETE – Volumul 9/2. Aion. Contribuții la simbolistica Sinelui. Editura TREI:București.

STRUCTURA PSIHICULUI ÎN VIZIUNEA LUI CARL G. JUNG – SUFLET ȘI PSYCHE

Pe De Andreea PătraşcÎn BlogLasă un comentariu

În lucrările sale, Carl G. Jung separă conceptual sufletul de psyche. În înțelegerea sa psyche reprezintă totalitatea proceselor psihice, atât conștiente cât și inconștiente, iar sufletul îl asociază termenului de personalitate și îl descrie ca un „complex funcțional determinat și limitat” (Jung, 2004, p.831). Ideea de complex se ancorează în ipoteza existenței unei multitudini de personalități în interiorul unui individ. El definește complexele ca fiind fragmente psihice scindate datorită unor influențe traumatice sau a unor tendințe incompatibile, ce au un caracter autonom, mai exact se supun unor legi proprii, și acționează, respectiv reacționează asupra individului fără controlul conștient al acestuia. Conform cu experimentul asociativ realizat de Jung, complexele pot interfera cu intenția volitivă perturbând prestația conștiinței, pot produce stagnări în fluxul de asociații libere sau perturbări ale memoriei, pot apărea și dispărea spontan, pot obseda temporar conștiința sau chiar influența atât vorbirea cât și acțiunea într-o manieră inconștientă (Jung, 2011-1, p.253). Multitudinea de personalități întâlnită atât la oamenii normali, deși într-o manieră mult mai subtilă, cât și la cei patologici, este determinată de atitudinea pe care o persoană o adoptă în fiecare mediu din care face parte sau în care se regăsește la un moment dat, care poate varia de la un mediu la altul. Un exemplu concret ar fi diferențele de personalitate dintre rolul jucat în familie și cel din sfera profesională între care o persoană oscilează, neputând să facă diferența în care din cele două se regăsește natura lui. (Jung, 2004, p.831).

Pentru a defini atitudinea, Jung adoptă conceptul introdus de Georg Elias Muller și Friedrich Schumann prin care aceasta reprezintă o dispoziție psihică de acțiune sau reacțiune către o anumită direcție, influențată de stimulii prezentați într-o situație dată. Orientarea atitudinală poate fi de natură conștientă sau inconștientă și reprezintă pregătirea pe care o persoană o deține față de o situație viitoare indiferent dacă este reală ori ipotetică (Jung, 2004, p.687). În funcție de timpul și frecvența expunerii unei persoane la un anumit mediu, atitudinea ce corespunde mediului respectiv poate ajunge să domine personalitatea individului. Dualitatea aceasta a atitudinii este influențată de gradul de identificare dintre eu și atitudinea aferentă unui mediu specific (Jung, 2004, p.831). Identificarea este definită de către Jung ca fiind un proces psihologic prin care personalitatea se disimilează parțial sau total de sine (Jung, 2004, p.739). Pentru a înțelege ce este disimilarea este nevoie să definim asimilarea cu care aceasta se află în antonimie, pe care Jung o înțelege ca fiind identificarea dintre un conținut conștient și materialul subiectiv acumulat anterior fenomenului de asimilare, pe baza unui principiu de asemănare dintre conținutul nou și materialul deja existent. Asimilarea este și ea un proces de apercepție în cadrul căruia identificarea se realizează cu materialul subiectiv deja existent în individ. Asimilarea este proprie procesului de reprezentare în situațiile în care elementele asimilatoare se manifestă prin reproducere, iar elementele asimilate prin intermediul unei impresii senzoriale nemijlocite. Jung afirmă totuși că el folosește acest termen într-un sens mai larg, respectiv ca o „identificare a obiectului cu subiectul în genere” (Jung, 2004, p.685), definind în acest context disimilarea ca o identificare a subiectului cu obiectul și ca o „înstrăinare a subiectului față de sine însuși în favoarea obiectului”, obiectul putând fi atât exterior cât și interior, psihologic (ex. o idee). (Jung, 2004, p.686).

Revenind la identificarea cu un anume mediu din viața individului, disimilarea parțială sau totală de sine este o înstrăinare, o pierdere, o rătăcire față de sine însuși și o integrare în personalitate a unor elemente artificiale corespunzătoare unui anume rol ocupat de individ și nu naturii individului. În ideea în care Jung asociază sufletul cu personalitatea se poate deduce disimilarea ar reprezenta o pierdere parțială sau totală a sufletului, întâlnită în cazurile de disociere. Sufletul, spre deosebire de psihic îi este așadar propriu omului reîntregit, unificat care a reușit să își integreze și să își dezvolte personalitatea înnăscută și care a reușit să se separe de orice este impropriu lui însuși până în cel mai mic detaliu. Prin urmare până și individul considerat normal, care suferă o oarecare disociere a caracterului, se regăsește îndepărtat de personalitatea sa naturală, individuală, unică. Intră aici în discuție diferența dintre omul individual împământenit în caracterul său real și cel colectiv ce aparține maselor, fiind puternic influențat de așteptările, cerințele și împrejurările care îi sunt impuse din exterior. Caracterul omului individual îi rămâne constant indiferent de mediul în care se află și indiferent de diversitatea atitudinilor proprii. Omul individual alege să nu se identifice cu diversele atitudini ale sale întrucât nu dorește compromiterea individualității sale indiferent de contextul în care se regăsește. Această alegere conștientă este posibilă doar în situația în care părțile inconștiente ale personalității sunt conștientizate și integrate în personalitatea individului. Omul colectiv oscilează constant între personalitatea conștientă și cea inconștientă, identificându-se cu fiecare atitudine proprie în doze diferite, fapt care îl conduce spre a-i înșela atât pe ceilalți cât și pe el însuși legat de cine este el cu adevărat.

În această situație, Jung afirmă că omul poartă o mască care parțial răspunde intențiilor proprii și parțial opiniilor și exigențelor exterioare lui, mai exact cele din mediul său, și care îl determină să oscileze constant între cele două și prin urmare să fie inconsistent (Jung, 2004, p.833). Această mască poartă numele de „persona” și este diferită de individualitatea omului, fiind mai degrabă un „complex funcțional constituit din rațiuni de adaptare sau de comoditate necesară” care se referă în mod exclusiv la relația pe care omul o deține cu obiectele exterioare lui. Persona reprezintă așadar caracterul afișat la exterior, respectiv atitudinea exterioară care este disponibilă conștient omului, însă de cele mai multe ori acesta o confundă cu propria personalitate, nefiind conștient de disocierea personalității sale. În paralel cu atitudinea exterioară există și o atitudine interioară pe care omul o are cu subiectul. Prin subiect, în acest context, Jung se referă la pornirile, sentimentele, gândurile și senzațiile vagi sau tulburi ce nu reprezintă trăiri conștiente, ci mai degrabă răsar din adâncurile și întunecimile interioare ale omului, din fundalurile conștiinței, tulburând, frânând sau stimulând activitatea psihică și alcătuind împreună, ca și totalitate, percepția legată de inconștient. Subiectul este prin urmare propriul inconștient, și este conceput ca și obiect interior, iar relația cu acesta reprezintă atitudinea interioară. Spre deosebire de atitudinea exterioară care este ceva mai evidentă și poate fi observată cu ușurință, cea interioară tocmai prin caracterul ei inconștient îi este omului mai puțin cunoscută. Tendința umană este de a raționaliza aceste trăiri interioare inconștiente și de a le reduce la diverse cauze cunoscute deja în mod conștient, fapt care în realitate nu face decât să le distorsioneze percepția. (Jung, 2004, p.835).

Cu alte cuvinte, in această atitudine interioară sunt cuprinse toate inhibițiile, capriciile, dispozițiile întâmplătoare, sentimentele și fragmentele de imaginație ce pot distrage ocazional individul, îi pot tulbura activitatea concentrată sau chiar liniștea. Încercările omului de a le raționaliza sau de a le atribui unor cauze corporale sau de o altă natură decât psihică nu face altceva decât să le refuleze având în vedere că ele sunt percepții ale unor procese de natură inconștiente. Pe lângă cele enumerate anterior sunt de menționat în aceeași categorie și visele care sunt menționate separat doar pentru faptul că apar în starea de somn, când conștiința este abolită (Jung, 2004, p.835). Toate acestea sunt prezente chiar și la individul normal, deși la cel patologic sunt cu mult mai evidente. Atitudinea interioară dă naștere unei personalități interioare ce este diametral opusă ca și caracteristici cu cea exterioară. Jung numește această atitudine interioară anima, la bărbați și animus, la femei. Diferențierea anima/animus între femei și bărbați este esențială întrucât există o diferență majoră la nivel sufletesc între cele două sexe. Având în vedere că în general bărbatul are în atitudinea sa exterioară ca elemente centrale concretețea și logica, cel puțin ca ideal masculin, în interiorul său acesta se va lăsa în voia propriilor sentimente. În contrast, femeia care are ca și element predominant în atitudinea exterioară sentimentul, în interiorul său va reflecta (Jung, 2004, p.837-839).

Caracterul sufletului poate fi dedus așadar din cel al persona-ei, întrucât toate acele aspecte și însușiri generale ale omului care nu se găsesc în atitudinea lui exterioară, vor fi prezente în cea interioară. Carl Jung afirmă în acest context faptul că „Aceasta este o regulă fundamentală, care mi se reconfirmă de fiecare dată” (Jung, 2004, p.840). El diferențiază caracteristicile general umane, care sunt specifice umanității și le au în comun majoritatea oamenilor, de cele individuale care de altfel nu pot fi cunoscute pe baza aceluiași principiu. În situațiile în care individul se identifică parțial sau total cu persona, vorbind în acest caz de o disimilare parțială sau totală de sine prin care el se îndepărtează de sine în favoarea persona-ei, particularitățile sale individuale vor fi transpuse în suflet (Jung, 2004, p.840). Persona, ca și expresie a adaptării individului la mediul său, va fi puternic influențată și modelată de calitățile acestuia, în același timp în care sufletul va fi influențat într-un mod accentuat de către inconștient și calitățile lui. Pentru a exemplifica acest contrast, Jung folosește situația unui mediu primitiv în care persona exprimă trăsăturile primitive ale mediului, în timp ce sufletul preia particularitățile arhaice ale inconștientului și însuși „caracterul simbolic și prospectiv al acestuia”. Prin urmare, persoana care se identifică într-un mod necondiționat cu al său mediu exterior va cădea pradă proceselor inconștiente. Acest fapt poate fi explicat prin faptul că eul său, care în aceste condiții nu se poate diferenția de ceea ce reprezintă persona, va deveni una cu procesele sale inconștiente și, prin urmare, fie se va încrucișa cu rolul lui exterior, fie „îl va duce (pe acesta) la absurd” printr-un fenomen de enantiodromie. (Jung, 2004, p.841).

Prin enantiodromie, Jung înțelege „manifestarea contrariului inconștient în desfășurare temporală”, fenomen ce apare în cazurile în care activitatea conștientă ajunge să fie „dominată de o tendință unilaterală extremă”, dând naștere în timp unui contrariu al său inconștient ce poate inhiba randamentul conștient sau chiar întrerupe direcția conștientă (Jung, 2004, p.708). În aceasta situație, apare fenomenul de proiecție prin care sufletul este proiectat pe obiectele exterioare cu care individul deține relații de dependență, relații ce au de cele mai multe ori un caracter tragic (Jung, 2004, p.841). Carl Jung definește proiecția ca fiind transpunerea unor procese subiective ale individului într-un obiect. El o atribuie procesului de disimilare și menționează că poate fi vorba atât de particularități cu aspect pozitiv, cât și de unele cu aspect negativ. Ea se manifestă în condițiile existenței unei identități arhaice, primitive dintre subiect și obiect, și devine evidentă abia în momentul în care apare o nevoie de rupere de obiect, de destrămare a identității individului de această parte primitivă din el (Jung, 2004, p.794).

Bibliografie

  1. Jung, C.G. (2004). OPERE COMPLETE – Volumul 6. Tipuri psihologice. Editura TREI:București.
  2. Jung, C.G. (2011-1). OPERE COMPLETE – Volumul 8. Dinamica inconștientului. Editura TREI:București.