Procesele psihice care pot fi observate și experimentate dețin legături cu substraturile organice, fiind prin aceasta integrate în viața organismului la dinamismul căruia participă (Jung, 2011-1, p.375). Sfera pulsională este concepută fiziologic „ca funcție glandulară”, fiind asociată în unele teorii cu secrețiile de hormoni. Chiar și așa, este greu să se delimiteze, să se cuantifice în vreun mod sau să se determine conceptual pulsiunile. Jung îi recunoaște aici meritul lui Freud de a fi recunoscut persistența unor rămășițe arhaice ce se manifestă ca și modalități primitive de funcționare. Carl Jung găsește relevantă ideea că instinctele ar avea „un aspect fiziologic și unul psihologic” și adoptă în acest context conceptul descris de către Pierre Janet în lucrările sale despre nevroză, prin care funcțiile organismului ar avea o parte inferioară și una superioară (Jung, 2011-1, p.374). Sfera pulsională s-ar încadra așadar ca parte inferioară a funcției, în timp ce partea superioară ar fi reprezentată de sfera psihică asociată aceleiași funcții (Jung, 2011-1, p.375). Partea inferioară are un caracter automat și neschimbător, iar cea superioară are un caracter voluntar și schimbător. Funcționarea parții inferioare are un „caracter coercitiv”, sau constrângător, și se manifestă fie în întregime, fie deloc. Partea superioară nu deține acest caracter coercitiv și se supune mai degrabă liberului arbitru și prin aceasta poate fi utilizată chiar și într-un sens opus cu instinctul primitiv (Jung, 2011-1, p.376).

Psihicul este așadar un fel de „emancipare de forma instinctului și de caracterul obligatoriu al acestuia” care ajută la desprinderea unei funcții de forma sa de mecanism determinat fiziologic și aplicarea acesteia și în alte contexte prin utilizarea voinței motivate, rezultând din aceasta forma spirituală a părții superioare. Energia pulsională în sine nu este modificată în acest context, ci doar formele sale de utilizare (Jung, 2011-1, p.377). Sistemul pulsiunilor este cel care, deși contribuie la existența individului, determină și participă la conflictele interioare. Pulsiunile se perturbă reciproc și contribuie la procesul de refulare, cauzând așadar prejudicii individului. Procesul de diferențiere „a funcției de pulsionalitatea coercitivă” contribuie la conservarea existenței individului, însă produce în acest sens numeroase conflicte și sciziuni, mai exact disocierile conștiinței (Jung, 2011-1, p.378).

Voința este doar „motivată de instincte”, ea având o energie care este capabilă să stăpânească sau să influențeze sfera pulsională. „Voința înseamnă o cantitate limitată de energie care stă liber la dispoziția conștiinței” și ea contribuie la schimbarea funcțiilor prin supunerea lor unor motivații noi care „nu mai au nimic de-a face cu instinctele”. Chiar și așa, voința nu depășește limitele sferei psihice și nu forțează instinctul, care își conservă o oarecare „putere asupra spiritului” (Jung, 2011-1, p.378). Individul își poate pierde sufletul așadar „în jos” adică în „baza organic materială”, însă îl poate reconstitui prin expandarea lui „în sus” în formă spirituală. Aceasta se explică prin faptul că pulsionalitatea nu implică în mod clar o stare conștientă de manifestare, ci mai degrabă una inconștientă. Voinței însă, pentru a modifica o oarecare funcție, îi este necesară „o instanță supraordonată, ceva ca o conștiență de sine”. Ea are nevoie de un scop și de o direcție de orientare a schimbării care urmează să se producă. Liberul arbitru al individului are nevoie de o multitudine de posibilități din care să aleagă una considerată potrivită într-o instanță anume. De aici ia naștere așadar ideea de psihic ca „un conflict între pulsiunea oarbă și voință, respectiv libertatea de alegere”. Un exemplu concret în care activează doar pulsiunile ar fi procesele psihoide ce aparțin sferei inconștientului, funcțiile lor fiind cele care sunt și vor rămâne mereu incapabile de conștientizare (Jung, 2011-1, p.382). Acolo unde activează voința și libertatea de a alege nu se poate vorbi însă decât de un psihic identic cu conștiința (Jung, 2011-1, p.380).

Atât Janet cât și Freud constată în descoperirile lor faptul că în cadrul stării inconștiente conținuturile se comportă de parcă ar fi conștiente și de parcă ar exista un eu la care să se raporteze, respectiv un subiect. Chiar și așa, există diferențe fundamentale între starea inconștientă și cea conștientă. De exemplu, caracterul de automatism al „complexelor accentuate afectiv” în stare inconștientă dispare atunci când ele sunt conștientizate (Jung, 2011-1, p.383). Prin conștientizare ele devin corectabile, mai exact pot fi transformate (Jung, 2011-1, p.384). Cu cât ele sunt mai îndepărtate de conștiință însă, ele capătă mai degrabă un „caracter arhaico-mitologic”, aspect pe care Jung îl numește numinozitate. Numinozitatea în acest context se sustrage complet liberului arbitru conștient prin transpunerea individului într-o stare de natură emoțională, respectiv una de supunere fără voință (Jung, 2011-1, p.383). Chiar și conținuturile cu caracter mitologic pot însă să devină conștiente, caracterul lor unic, individual, personal individului este accentuat odată cu pătrunderea în conștiință, iar împreună cu procesul de adaptare conștientă pot fi raționalizate în vederea integrării lor în personalitatea omului. Disocierea personalității este opusul acestui fenomen și coincide cu alunecarea în inconștient, respectiv cu întoarcerea la treapta primitivă, instinctuală a omului (Jung, 2011-1, p.384).

Pragul conștient joacă un rol foarte important în dinamica dintre conștiință și inconștient. El este în fapt, cum am menționat și anterior, granița dintre cele două. În apropierea pragului diferența dintre conștiință și inconștient poate să nu fie foarte evidentă. Carl Jung asociază aici conștiința cu lumina, datorită clarității conținuturilor sale, iar inconștientul cu întunericul, datorită obscurității conținuturilor inconștiente (Jung, 2011-1, p.385). În viziunea sa, datorită relativității atât a conștiinței cât și a inconștientului, este necesar să se ia în considerare existența unei scale de intensități diferite ale conștiinței. Jung subliniază faptul că între afirmația „eu fac” și afirmația „sunt conștient de ceea ce fac” o deosebire de intensitate a conștiinței, deducând de aici că există două tipuri de conștiință, una predominată de inconștient și una predominată de conștiință. O totalitate a conștiinței este însă o idee utopică în acest context, de aceea el concluzionează că „nu există conținut al conștiinței care în altă privință să nu fie inconștient”. Singurul care ar putea determina aceste aspecte ar fi eul conștient, însă lipsa implicării sale în conținuturile inconștiente face imposibil acest aspect.

În cazurile de disociere în care o persoana dezvoltă două personalități, vorbim chiar de existența unui al doilea eu, de natură inconștientă și implicit de o a doua conștiință. (Jung, 2011-1, p.385). De la această a doua conștiință pot chiar porni decizii bazate pe acte de voință, însă acest aspect este valabil în general în cazurile patologice. În ce privește luminozitatea conștiinței, acesta poate avea diferite grade de intensitate în funcție de dezvoltarea complexului eului. În starea primitivă sau cea infantilă conștiința nu este încă unitară și bine formată și definită, deoarece complexul eului nu este încă format. Nici pe cea mai înaltă treaptă evolutivă însă conștiința nu poate fi considerată o totalitate, în opinia lui Jung, ci el o vede mai degrabă ca fiind capabilă să evolueze și să se expandeze continuu și indefinit în timp. Prezența inconștientului face așadar posibilă existența unei „totalități conștient-inconștiente” pe care Carl Jung o vede ca reprezentând psihicul.

Bibliografie

1. Jung, C.G. (2011-1). OPERE COMPLETE – Volumul 8. Dinamica inconștientului. Editura TREI:București.