Etichetă: suflet

STRUCTURA PSIHICULUI ÎN VIZIUNEA LUI CARL G. JUNG – CONȘTIINȚA

Pe De Andreea PătraşcÎn The PsychologistLasă un comentariu

Carl Jung descrie conștiința ca fiind acea funcție sau activitate ce întreține relațiile dintre conținuturile psihice și eul individului. Conștiința este așadar percepută de eu, împreună cu conținuturile conștiente. Acolo unde percepția relației dintre un conținut anume și eu nu există, vorbim cu siguranță de un proces inconștient. Psihicul și conștiința nu reprezintă unul și același lucru, întrucât psihicul este „totalitatea conținuturilor psihice”, care pe lângă conținuturile raportate direct la eu, presupune și alte complexe psihice care nu se raportează la eu (Jung, 2004, p.705). El realizează o grupare a conținuturilor conștiinței cu scopul de a aduce înțelegere mai profundă asupra viziunii sale plecând de la fraza „nimic nu este în intelect care să nu fi fost mai înainte în simțire” (Jung, 2011-1, p.286-287).

Conform cu schema pe care el o adoptă, percepția senzorială este modul în care conștientul se revarsă în oameni din exterior. Suntem conștienți de lumea în care trăim deoarece reușim să o vedem, să o auzim și să o mirosim. Jung afirmă în continuare următoarele: „Percepția senzorială ne spune că ceva este. Dar nu ne spune ce anume este. Ce anume este ne spune nu procesul de percepție, ci acela de apercepție” (Jung, 2011-1, p.288). El subliniază faptul că procesul de apercepție are o structură foarte complicată din punct de vedere pur psihic, în timp ce procesul de percepție senzorială este și el deținătorul unei structuri complicate însă de natură mai mult fiziologică decât psihică. În procesul de apercepție conlucrează diferite procese psihice. Jung folosește în continuare exemplul auzirii unui zgomot de natură necunoscută, urmat de realizarea că acest zgomot ciudat provine de la aerul care circulă în conductele de încălzire centrală, subliniind prin acesta recunoașterea zgomotului cu ajutorul gândirii. „Gândirea ne spune ce este” (Jung, 2011-1, p.288). Cuvântul „ciudat”, folosit intenționat în interiorul exemplului, face referire la tonul afectiv asociat sunetului auzit, ton afectiv care presupune o anumită evaluare a zgomotului (Jung, 2011-1, p.289). Toate acestea iau parte la procesul de cunoaștere, ce este în esență realizat cu ajutorul memoriei, mai exact al amintirilor cărora se realizează o diferențiere și o comparare cu experiențe trecute. Situația actuală sau stimul actual este comparat cu imaginile stocate în memorie, iar prin procedeul de diferențiere apare cunoașterea, vorbind în această situație de procesul gândirii (Jung, 2011-1, p.290). Procesul de evaluare menționat anterior, are o dinamică diferită de cel al cunoașterii. Amprenta emoțională de natură neplăcută sau plăcută pe care stimulul sau situația actuală o lasă, împreună cu imagini din memorie conectate la o anumită emoție, mai exact la un anume ton afectiv constituie procesul de simțire (Jung, 2011-1, p.291).

Pe lângă percepție senzorială, gândire și simțire, și diferit de acestea, este în viziunea lui Carl Jung procesul de presimțire, care și el face parte din conținuturile conștiinței. El consideră că presimțirea este una cu intuiția și că aceasta reprezintă o funcție fundamentală a sufletului, fiind mai exact „percepția posibilităților existente într-o situație dată.” (Jung, 2011-1, p.292). În funcție de personalitatea fiecărei persoane, în schimb, ea poate fi resimțită fie ca percepție senzorială, fie ca gândire sau chiar ca proces afectiv, în funcție de modul individual de exprimare a unei presimțiri. Jung dă aici exemplul presimțirii unei nenorociri la vederea unui foc, menționând că dacă persoana folosește în exprimarea presimțirii fraze precum „Văd cum arde deja toată casa”, „Am sentimentul că va arde toată casa”, „Trebuie doar să reflectezi și ai să vezi clar care vor fi urmările” avem de-a face, în ordinea exemplelor, cu percepție senzorială, afect sau gândire. El atribuie această diferențiere limbii și culturii germane, în cadrul căreia intuiția, senzația și sentimentul sunt noțiuni amestecate și nediferențiate în limbaj, comparativ cu limba engleză unde diferențierea este clară și sensul este individual fiecăreia dintre acestea trei (Jung, 2011-1, p.292).

Printre procesele conștiinței se numără și procesele volitive și cele pulsionale. Cele două diferă prin natura sursei lor care poate fi conștientă sau inconștientă. Procesele volitive au la bază aprecierea liberă, sau liberul arbitru și reprezintă impulsuri orientate, produse de procesele aperceptive. Procesele pulsionale se referă la impulsuri ce își au proveniența în inconștient sau în corp și au o natură obligatorie, constrângătoare (Jung, 2011-1, p.293). Procesele aperceptive la rândul lor se împart în procese orientate și procese neorientate. Cele orientate au o natură rațională, atenția fiind procesul principal în această categorie. Procesele neorientate sunt iraționale, cauza, mijlocul și intenția lor este necunoscută, cel mai important din această categorie fiind visul. Carl Jung consideră visul ca aparținând conținuturilor conștiinței, și afirmă că acesta reprezintă rezultanta unor procese sufletești inconștiente (Jung, 2011-1, p.294).

Bibliografie

  1. Jung, C.G. (2004). OPERE COMPLETE – Volumul 6. Tipuri psihologice. Editura TREI:București.
  2. Jung, C.G. (2011-1). OPERE COMPLETE – Volumul 8. Dinamica inconștientului. Editura TREI:București.

Extras n.2 din cartea: Scrisori de la Prietena Imaginară

Pe De Andreea PătraşcÎn The ArtistLasă un comentariu

Draga mea,

M-am trezit din nou în holul abandonat pe podeaua-i rece ca gheața. Am o senzație ciudată de presiune în cap și parcă sunt scursă de energie. În mâna stângă țin strâns cele 100 de chei. Mă ridic de jos cu o ușoară greutate și pentru un moment am impresia că timpul parcă tinde să stea în loc. Oftez, doar doar oi mai elibera din energia asta acumulată. Mă uit preț de câteva secunde până în capătul holului și simt că de data aceasta vreau să deschid ultima ușă din dreapta. Pășesc hotărâtă de-a lungul holului în timp ce imaginile mulțimii de uși deja deschise îmi alunecă în urmă în periferia vederii. Pentru un moment conștientizez că nu m-am simțit niciodată mai hotărâtă ca acum. Ajunsă în fața ușii, îmi iau un moment în care mă uit cu profunzime la ea. Este o ușă de lemn din scânduri negre verticale, ușor spălăcite, iar pe mijlocul ei scrie cu vopsea albă „I want to break free”. Pufnesc în zâmbet și conștientizez în profunzimea mea adevărul acestei fraze. Ridic șiragul de chei și răscolesc prin ele până când simt o atracție față de singura cheie aurie deținută. O introduc în yală, întorc și ca de fiecare dată ușa se deschide din prima. Pășesc relaxată în interiorul camerei, curioasă să-i aflu adevărul și povestea.

Sunt surprinsă să găsesc o cameră albă în întregime goală și o bicicletă priponită în mijlocul ei. Mă apropii de bicicletă și observ că de ghidonul ei stă legată o hârtiuță pe care scrie „Hai la plimbare!”. Interesant. Fără pic de ezitare mă urc pe bicicletă și încep să pedalez. Mă pufnește râsul la propriu și îmi dau seama că aventura asta a început să-mi placă. Deodată încep să simt roțile de sub mine învârtindu-se și camera se dizolvă în locul ei apărând un drum care urcă. În stânga mea există doar copaci, iar pe dreapta case cu copaci. Nu cred că sunt musai într-un sat sau dacă eram tocmai am ieșit din el. Nu am fost atentă să număr, dar șirul de case deja s-a terminat. De data aceasta pământul de sub roți este uscat și nisipos și am o vagă impresie că ultima oară când am mers cu bicicleta era doar mocirlă pe jos. Dealul se termină și fără să apuc să-mi dau seama o iau la vale accelerând din ce în ce mai tare. Abia în momentul în care simt că ar fi cazul să frânez îmi dau seama că bicicleta asta nu are frâne. Rămân totuși compusă realizând că pe teren uscat am totuși aderență ceva mai bună și văzând clar în față că nu este decât o coborâre scurtă întrucât pământul se aplatizează la ceva distanță în fața mea. Așadar aleg să mă concentrez și să îmi conțin frica, respirând profund și așteptând pur și simplu să ajung pe teren drept. Dacă o fi să cad îmi voi asuma vânătăile, dar nu cred că apuc să prind suficientă viteză cât să se întâmple asta. Drumul are oricum extrem de puține pietre, vizibile, de care în caz de nevoie încerc să mă feresc. Fără să apuc să-mi dau seama cu exactitate mă trezesc la poalele dealului și, de îndată ce ambele roți ale bicicletei ating pământul drept, peisajul se schimbă și mă trezesc pedalând relaxată pe trotuarul ce duce către o clădire pe care o recunosc imediat ca fiind o gară.   

În fața gării nu pare să fie nimeni. Simt să mă opresc să-mi trag răsuflarea pentru că simt în interiorul meu că am pedalat ceva până să ajung aici. În fața gării este o singură bancă și aleg să mă așez pe ea. Din buzunarul drept scot o ultimă țigară pe care să o fumez. În fața mea descopăr cu uimire o pădure de brazi foarte înalți de un verde închis și pătrunzător și e foarte liniște. Undeva în depărtare un tril de păsărele îmi mângâie auzul. Brusc simt cum mă adâncesc în interiorul meu și rămân cu privirea fixată în gol simțind golul pe care l-au lăsat experiențele anterioare și pe care am încercat să-l umplu fără succes cu fum. Nu am cuvinte să exprim durerea pe care a lăsat-o în mine nedreptatea oamenilor răi și invidioși pe care i-am întâlnit mult prea des pe parcursul vieții. Copilul din mine dornic de joacă s-a uitat la ei prin niște ochelari colorați și nu a reușit să le vadă la timp culorile adevărate. Și brusc durerea s-a dus. Astăzi știu că nu am făcut nimic mai mult decât să exist pur și simplu și să fiu. Oamenii ăștia și-au vândut sufletul și, inconștienți, nu fac decât să arunce cu otravă. Ce nu conștientizează ei este că mai devreme sau mai târziu aceeași otravă îi omoară pe ei. Brusc mintea mea se liniștește și devine goală și simt să stau preț de câteva clipe în liniștea asta vindecătoare.

Mă pierd pentru câteva momente bune într-o lume a mea a cărei existențe parcă de abia o înțeleg. Ea pur și simplu există, iar eu știu doar să ajung în ea și să mă las să fiu în ea. În lumea asta e liniște și pace. În ea nu există răutate, nu există infern, nu există suferință. Deodată, un zgomot puternic mă readuce cu picioarele pe pământ. Din stânga mea sosește un tren cu abur și mă ridic să văd și eu minunăția. Trenul oprește în stație, iar ușa din fața mea se deschide parcă invitându-mă înăuntru. Mă întorc preț de o secundă să arunc o privire către bicicleta care m-a adus aici. Simt în interiorul meu că ea nu ar trebui să vină cu mine. Claxonul trenului mă atenționează subit că staționarea se încheie și că urmează să plece. Fără să ezit decid să las bicicleta în urmă și toate amintirile călătoriilor făcute cu ea. În ușa trenului apare un bărbat cărunt îmbrăcat într-un costum de controlor alb. Îmi întinde mâna și îmi zâmbește. Mă las așadar purtată de valul destinului, îl iau de mână cu hotărâre și urc. De îndată ce pășesc cu ambele picioare ușile se închid, camera se dizolvă, iar eu ma trezesc ca dintr-un somn profund, din nou pe podeaua din hol.

Cu drag,

Prietena imaginara

STRUCTURA PSIHICULUI ÎN VIZIUNEA LUI CARL G. JUNG – EU-L

Pe De Andreea PătraşcÎn The PsychologistLasă un comentariu

În concepția lui Carl Jung, eul este „un complex de reprezentări” ce formează centrul conștiinței unui individ și are ca și caracteristici „un grad înalt de continuitate și identitate cu el însuși”. În același context este folosită în teoria sa și ideea de „complexul eului” (Jung, 2004, p.711). Prin complex Jung înțelege „o unitate psihică superioară” la care participă simultan afectivitatea, ca și parte fundamentală și esențială a personalității umane, cu „ simptomele” sale gândirea și acțiunea, la care se adaugă sentimentele, senzațiile și reprezentările ce sunt legate de un anumit fir narativ, de o anumită întâmplare din viața unui om care a lăsat în interiorul său o întreagă masă de amintiri ce au în comun un „anumit ton emoțional”, respectiv un sentiment, încă viu, de supărare. El asociază ideea de complex, în mod simbolic, unui „corp construit din nenumărate molecule” chimice, la care participă mai multe persoane, evenimente și lucruri. Aceste „molecule” nu participă izolat la un singur set de amintiri, ci se pot regăsi în multiple situații și evenimente din viața unei persoane. Tonul emoțional asociat lor, atunci când este declanșat în prezent, nu doar de un eveniment, sau de o persoană, ci chiar de un simplu semnal sonor sau de altă natură, activează întregul lanț de trăiri din viața unui om care sunt conectate prin respectivul ton emoțional. Toate aceste reprezentări împreună cu tonul emoțional asociat formează ceea ce Jung numește un „complex întărit emoțional” (Jung, 2005-1, p.77-82).

El a studiat complexul în cercetările sale bazate pe experimentul asociativ. Acesta presupunea ca individul studiat să atribuie liber unor cuvinte de uz comun o însemnătate simbolică spontană, nerelaționată direct cu sensul cuvântului de origine. Jung a reușit să descopere în cadrul experimentelor realizate cum „fiecare asociație aparține unui complex sau altuia” și cum timpul de răspuns, atunci când este întârziat marchează existența unei afectivități puternice, încă persistente în individ, legată de respectivul complex căruia i se asociază. De aici reiese și existența unui așa numit complex al eului, care la omul încadrat în normalitate reprezintă „instanța psihică supremă”, și care este format din întreaga masă de reprezentări ce pot fi legate direct de eu, acompaniate de tonul emoțional asociat ce rămâne ca o prezență vie și puternică în corp. (Jung, 2005-1, p.82). Prin ton emoțional Carl Jung înțelege o stare afectivă acompaniată de senzații corporale. Eul este așadar însăși „expresia psihologică a ansamblului ferm asociat al tuturor senzațiilor corporale generale”. Reprezentările ce fac referire directă la propria persoană au o formă stabilă și interesantă de a concentra atenția proprie asupra lor prin ceea ce Jung numește „cel mai puternic ton al atenției”. De aici el deduce ideea că însăși propria personalitate este cea mai fermă și puternică formă a unui complex care se afirmă, atunci când individul este sănătos, prin „toate furtunile psihologice” posibile. (Jung, 2005-1, p.83).

Jung afirmă în scrierile sale faptul că eul „este atât conținut al conștiinței cât și condiție a conștiinței”, în sensul în care eul face parte din conștiință, iar elementele despre care se poate spune că sunt conștiente, sunt doar cele ce se raportează direct la complexul eului (Jung, 2004, p.711). Eul reprezintă un factor complex la care fac referire absolut toate conținuturile conștiinței și mai precis este „subiectul tuturor actelor personale ale conștiinței” (Jung, 2005-2, p.1). Deoarece eul este doar „centrul câmpului conștiinței”, dimensiunile sale nu se extind la întregimea psihicului sau a conștiinței, ci el rămâne unul dintre complexele din psihicul uman. Sinele este cel care reprezintă subiectul totalității psihicului, incluzând pe lângă conștiință și inconștientul. Mai multe despre sine voi elabora într-un articol ulterior, însă aici este de menționat faptul că eul este conținut de către sine și că sinele reprezintă totuși un ideal al totalității personalității, care în realitate este imposibil de atins, însă are un rol important în direcționarea energiei psihice în scopul evoluției individului (Jung, 2004, p.711).

Deoarece conștiința este ca un câmp ce își poate lărgi orizonturile într-un mod nedeterminat, singura limită empirică ce i se poate atribui este „frontiera în zona necunoscutului” care îi aparține, de altfel, inconștientului. Necunoscutului îi aparțin atât stările exterioare ce pot fi experimentate în plan senzorial, cât și cele interioare ce pot fi experimentate de către individ în mod nemijlocit. Se deosebesc așadar două tipuri de necunoscut: cel al lumii înconjurătoare, a mediului și cel al lumii interioare, respectiv inconștientul (Jung, 2005-2, p.2). Din cele expuse până acum, Jung deduce natura complexă a eului ce este formată mai întâi pe o bază somatică și ulterior pe o bază psihică. Prin bază somatică se înțelege „totalitatea senzațiilor endosomatice” ce au o natură psihică și sunt relaționate cu eul, mai exact sunt conștiente. Senzațiile endosomatice fac referire la somatizarea simțită din interiorul corpului unui individ. Totuși, aceste excitații endosomatice nu sunt complet conștiente, o mare parte din ele rămânând inconștiente, subliminale. Ele devin senzații doar atunci când depășesc pragul conștient și devin supraliminale. Influența inconștientului nu poate fi așadar exclusă din discuție, ci ea însoțește mereu conținuturile conștiente indiferent de natura lor. Acest aspect este valabil și pentru baza psihică în cazul căreia eul se bazează atât pe câmpul conștiinței cât și pe totalitatea conținuturilor inconștiente (Jung, 2005-2, p.4).

Scriind aceste rânduri îmi tot revine în minte imaginea unui iceberg care de altfel îmi pare a fi o reprezentare imagistică corectă a ceea ce ar trebui să se ia constant în considerare atunci când vorbim de conștiință, mai exact faptul că tot ceea ce ne este accesibil în mod conștient implică în sine existența unui conținut inconștient asociat. Porțiunea icebergului care se află la suprafața apei ar reprezenta conștiința, suprafața apei ar reprezenta pragul conștient, iar porțiunea scufundată în apă, de dimensiuni net superioare celei de la suprafața apei, ar reprezenta inconștientul. Toate acestea funcționează ca un tot unitar și într-un mod nelipsit de importanță psihologică, ca și în cazul unui iceberg real, tocmai porțiunea scufundată în apă este cea care poate cauza ravagii atunci când nu este luată în considerare. Deși se încearcă constant o izolare a conceptelor în vederea definirii și explicării dinamicilor, această izolare se poate realiza doar conceptual, în realitate întregul psihic și întreaga personalitate a omului lucrând ca un întreg ce este intercorelat într-un mod profund.

Revenind la eu, Jung afirmă despre acesta faptul că este o achiziție empirică din întreaga existență a unui individ care se formează, într-o primă etapă, prin intermediul relației dintre factorul somatic și mediul înconjurător, devenind prin aceasta subiect care se dezvoltă atât din ulterioare relații cu lumea înconjurătoare, cât și din relațiile cu lumea interioară (Jung, 2005-2, p.6). În termeni de personalitate, el reprezintă personalitatea conștientă, cunoscută a unui individ. Totalitatea trăsăturilor necunoscute, respectiv inconștiente ale aceluiași individ îi formează personalitatea inconștientă, care este separată și complementară celei conștiente. Imaginea totalității personalității unui om este compusă în linii mari din ambele tipuri de personalități, cu mențiunea că cea inconștientă nu poate fi în întregime sesizată și cunoscută de către individul însuși (Jung, 2005-2, p.7).

Aici îmi este necesar să menționez cele trei categorii de conținuturi inconștiente care există în viziunea lui Carl Jung, conform cu „punctul de vedere al psihologiei conștiinței” (Jung, 2005-2, p.12), pentru a putea exprima motivul pentru care personalitatea inconștientă rămâne parțial necunoscută. Prima categorie este reprezentată de conținuturi temporar subliminale (prin subliminal înțelegându-se „sub pragul conștient”) dar care pot fi reproduse în mod arbitrar, acestea reprezentând memoria individului. Cea de a doua categorie este compusă din conținuturile ce pot fi reproduse în mod nearbitrar, inconștiente, datorită unor fragmente dintre acestea ce apar spontan din spațiul subliminal în conștiință. A treia categorie este una de natură ipotetică, formulată de către Jung printr-o determinare logică, și reprezintă toate conținuturile care „nu au pătruns în conștiință și […] nici nu vor pătrunde vreodată” (Jung, 2005-2, p.4). De o importanță majoră este totuși faptul că acest caracter inconștient al lor i se poate atribui numai subiectului, respectiv individului și conținutului inconștient propriu, aceste particularități ale sale putând fi însă observate de către cei din jur (Jung, 2005-2, p.7).Conținuturile inconștiente din a treia categorie sunt cele care compun acea parte a personalității care rămâne necunoscută, respectiv inconștientă.

Personalitatea totală este reprezentată în cadrul teoriei lui Jung de către Sine. Eul este subordonat Sinelui și se raportează la acesta pe aceleași principii pe baza cărora o parte se raportează la întregul de care aparține. Caracteristica principală a eului este reprezentată de libertatea de voință, mai exact faptul psihologic al liberului arbitru, al liberei decizii și al sentimentului de libertate subiectiv al individului. Libertatea de voință are o relație directă cu necesitățile din mediul individului cu care poate intra în conflict, dar și cu lumea interioară a acestuia, unde intră în conflict cu realitatea Sinelui, care se comportă la rândul său „ca un dat obiectiv” față de care libertatea de voință nu are nici o putere de alterare sau modificare. În alte cuvinte eul „nu poate face nimic contra Sinelui”, ci mai degrabă poate fi asimilat și transformat prin intermediul personalității inconștiente ce se află în dezvoltare și în același timp aparține Sinelui, în direcția acestuia (Jung, 2005-2, p.9).

O oarecare individualitate îi este așadar proprie eului, însă având în vedere caracterul său de factor complex și de faptul că acesta variază constant odată cu trecerea individului prin viață, o definire mai precisă de atât rămâne, în viziunea lui Carl Jung, imposibil de realizat. Se poate afirma așadar că eul este în sine o formă de unicitate individuală, care însă poate suferi transformări atât de natură evolutivă naturală, cât și involutivă patologică (Jung, 2005-2, p.10). De asemenea, ca și punct de referință al conștiinței, eul participă în toate activitățile de adaptare atunci când ele sunt îndeplinite prin acte de voință. Se poate spune așadar că joacă un rol important în economia de energie psihică. Nu se poate defini totuși cât de mult sau cât de puțin participă în formarea personalității, respectiv cât de dependent sau de liber este față de inconștient. Privind din direcția psihologiei personalității, conținuturile inconștiente mai pot fi împărțite în alte două categorii și anume în conținuturi personale, individuale și impersonale, colective. Conținuturile personale sunt părți componente ale personalității individuale care pot fi integrate, prin urmare au capacitatea de a deveni conștiente. Cele impersonale formează o bază, un fel de temelie a psihicului, ce se manifestă pe baza unor legi general valabile umanității care nu pot fi reduse la un singur individ (Jung, 2005-2, p.12).

Bibliografie

  1. Jung, C.G. (2005-1). OPERE COMPLETE – Volumul 3. Psihogeneza bolilor spiritului. Editura TREI:București.
  2. Jung, C.G. (2004). OPERE COMPLETE – Volumul 6. Tipuri psihologice. Editura TREI:București.     
  3. Jung, C.G. (2005-2). OPERE COMPLETE – Volumul 9/2. Aion. Contribuții la simbolistica Sinelui. Editura TREI:București.

STRUCTURA PSIHICULUI ÎN VIZIUNEA LUI CARL G. JUNG – SUFLET ȘI PSYCHE

Pe De Andreea PătraşcÎn BlogLasă un comentariu

În lucrările sale, Carl G. Jung separă conceptual sufletul de psyche. În înțelegerea sa psyche reprezintă totalitatea proceselor psihice, atât conștiente cât și inconștiente, iar sufletul îl asociază termenului de personalitate și îl descrie ca un „complex funcțional determinat și limitat” (Jung, 2004, p.831). Ideea de complex se ancorează în ipoteza existenței unei multitudini de personalități în interiorul unui individ. El definește complexele ca fiind fragmente psihice scindate datorită unor influențe traumatice sau a unor tendințe incompatibile, ce au un caracter autonom, mai exact se supun unor legi proprii, și acționează, respectiv reacționează asupra individului fără controlul conștient al acestuia. Conform cu experimentul asociativ realizat de Jung, complexele pot interfera cu intenția volitivă perturbând prestația conștiinței, pot produce stagnări în fluxul de asociații libere sau perturbări ale memoriei, pot apărea și dispărea spontan, pot obseda temporar conștiința sau chiar influența atât vorbirea cât și acțiunea într-o manieră inconștientă (Jung, 2011-1, p.253). Multitudinea de personalități întâlnită atât la oamenii normali, deși într-o manieră mult mai subtilă, cât și la cei patologici, este determinată de atitudinea pe care o persoană o adoptă în fiecare mediu din care face parte sau în care se regăsește la un moment dat, care poate varia de la un mediu la altul. Un exemplu concret ar fi diferențele de personalitate dintre rolul jucat în familie și cel din sfera profesională între care o persoană oscilează, neputând să facă diferența în care din cele două se regăsește natura lui. (Jung, 2004, p.831).

Pentru a defini atitudinea, Jung adoptă conceptul introdus de Georg Elias Muller și Friedrich Schumann prin care aceasta reprezintă o dispoziție psihică de acțiune sau reacțiune către o anumită direcție, influențată de stimulii prezentați într-o situație dată. Orientarea atitudinală poate fi de natură conștientă sau inconștientă și reprezintă pregătirea pe care o persoană o deține față de o situație viitoare indiferent dacă este reală ori ipotetică (Jung, 2004, p.687). În funcție de timpul și frecvența expunerii unei persoane la un anumit mediu, atitudinea ce corespunde mediului respectiv poate ajunge să domine personalitatea individului. Dualitatea aceasta a atitudinii este influențată de gradul de identificare dintre eu și atitudinea aferentă unui mediu specific (Jung, 2004, p.831). Identificarea este definită de către Jung ca fiind un proces psihologic prin care personalitatea se disimilează parțial sau total de sine (Jung, 2004, p.739). Pentru a înțelege ce este disimilarea este nevoie să definim asimilarea cu care aceasta se află în antonimie, pe care Jung o înțelege ca fiind identificarea dintre un conținut conștient și materialul subiectiv acumulat anterior fenomenului de asimilare, pe baza unui principiu de asemănare dintre conținutul nou și materialul deja existent. Asimilarea este și ea un proces de apercepție în cadrul căruia identificarea se realizează cu materialul subiectiv deja existent în individ. Asimilarea este proprie procesului de reprezentare în situațiile în care elementele asimilatoare se manifestă prin reproducere, iar elementele asimilate prin intermediul unei impresii senzoriale nemijlocite. Jung afirmă totuși că el folosește acest termen într-un sens mai larg, respectiv ca o „identificare a obiectului cu subiectul în genere” (Jung, 2004, p.685), definind în acest context disimilarea ca o identificare a subiectului cu obiectul și ca o „înstrăinare a subiectului față de sine însuși în favoarea obiectului”, obiectul putând fi atât exterior cât și interior, psihologic (ex. o idee). (Jung, 2004, p.686).

Revenind la identificarea cu un anume mediu din viața individului, disimilarea parțială sau totală de sine este o înstrăinare, o pierdere, o rătăcire față de sine însuși și o integrare în personalitate a unor elemente artificiale corespunzătoare unui anume rol ocupat de individ și nu naturii individului. În ideea în care Jung asociază sufletul cu personalitatea se poate deduce disimilarea ar reprezenta o pierdere parțială sau totală a sufletului, întâlnită în cazurile de disociere. Sufletul, spre deosebire de psihic îi este așadar propriu omului reîntregit, unificat care a reușit să își integreze și să își dezvolte personalitatea înnăscută și care a reușit să se separe de orice este impropriu lui însuși până în cel mai mic detaliu. Prin urmare până și individul considerat normal, care suferă o oarecare disociere a caracterului, se regăsește îndepărtat de personalitatea sa naturală, individuală, unică. Intră aici în discuție diferența dintre omul individual împământenit în caracterul său real și cel colectiv ce aparține maselor, fiind puternic influențat de așteptările, cerințele și împrejurările care îi sunt impuse din exterior. Caracterul omului individual îi rămâne constant indiferent de mediul în care se află și indiferent de diversitatea atitudinilor proprii. Omul individual alege să nu se identifice cu diversele atitudini ale sale întrucât nu dorește compromiterea individualității sale indiferent de contextul în care se regăsește. Această alegere conștientă este posibilă doar în situația în care părțile inconștiente ale personalității sunt conștientizate și integrate în personalitatea individului. Omul colectiv oscilează constant între personalitatea conștientă și cea inconștientă, identificându-se cu fiecare atitudine proprie în doze diferite, fapt care îl conduce spre a-i înșela atât pe ceilalți cât și pe el însuși legat de cine este el cu adevărat.

În această situație, Jung afirmă că omul poartă o mască care parțial răspunde intențiilor proprii și parțial opiniilor și exigențelor exterioare lui, mai exact cele din mediul său, și care îl determină să oscileze constant între cele două și prin urmare să fie inconsistent (Jung, 2004, p.833). Această mască poartă numele de „persona” și este diferită de individualitatea omului, fiind mai degrabă un „complex funcțional constituit din rațiuni de adaptare sau de comoditate necesară” care se referă în mod exclusiv la relația pe care omul o deține cu obiectele exterioare lui. Persona reprezintă așadar caracterul afișat la exterior, respectiv atitudinea exterioară care este disponibilă conștient omului, însă de cele mai multe ori acesta o confundă cu propria personalitate, nefiind conștient de disocierea personalității sale. În paralel cu atitudinea exterioară există și o atitudine interioară pe care omul o are cu subiectul. Prin subiect, în acest context, Jung se referă la pornirile, sentimentele, gândurile și senzațiile vagi sau tulburi ce nu reprezintă trăiri conștiente, ci mai degrabă răsar din adâncurile și întunecimile interioare ale omului, din fundalurile conștiinței, tulburând, frânând sau stimulând activitatea psihică și alcătuind împreună, ca și totalitate, percepția legată de inconștient. Subiectul este prin urmare propriul inconștient, și este conceput ca și obiect interior, iar relația cu acesta reprezintă atitudinea interioară. Spre deosebire de atitudinea exterioară care este ceva mai evidentă și poate fi observată cu ușurință, cea interioară tocmai prin caracterul ei inconștient îi este omului mai puțin cunoscută. Tendința umană este de a raționaliza aceste trăiri interioare inconștiente și de a le reduce la diverse cauze cunoscute deja în mod conștient, fapt care în realitate nu face decât să le distorsioneze percepția. (Jung, 2004, p.835).

Cu alte cuvinte, in această atitudine interioară sunt cuprinse toate inhibițiile, capriciile, dispozițiile întâmplătoare, sentimentele și fragmentele de imaginație ce pot distrage ocazional individul, îi pot tulbura activitatea concentrată sau chiar liniștea. Încercările omului de a le raționaliza sau de a le atribui unor cauze corporale sau de o altă natură decât psihică nu face altceva decât să le refuleze având în vedere că ele sunt percepții ale unor procese de natură inconștiente. Pe lângă cele enumerate anterior sunt de menționat în aceeași categorie și visele care sunt menționate separat doar pentru faptul că apar în starea de somn, când conștiința este abolită (Jung, 2004, p.835). Toate acestea sunt prezente chiar și la individul normal, deși la cel patologic sunt cu mult mai evidente. Atitudinea interioară dă naștere unei personalități interioare ce este diametral opusă ca și caracteristici cu cea exterioară. Jung numește această atitudine interioară anima, la bărbați și animus, la femei. Diferențierea anima/animus între femei și bărbați este esențială întrucât există o diferență majoră la nivel sufletesc între cele două sexe. Având în vedere că în general bărbatul are în atitudinea sa exterioară ca elemente centrale concretețea și logica, cel puțin ca ideal masculin, în interiorul său acesta se va lăsa în voia propriilor sentimente. În contrast, femeia care are ca și element predominant în atitudinea exterioară sentimentul, în interiorul său va reflecta (Jung, 2004, p.837-839).

Caracterul sufletului poate fi dedus așadar din cel al persona-ei, întrucât toate acele aspecte și însușiri generale ale omului care nu se găsesc în atitudinea lui exterioară, vor fi prezente în cea interioară. Carl Jung afirmă în acest context faptul că „Aceasta este o regulă fundamentală, care mi se reconfirmă de fiecare dată” (Jung, 2004, p.840). El diferențiază caracteristicile general umane, care sunt specifice umanității și le au în comun majoritatea oamenilor, de cele individuale care de altfel nu pot fi cunoscute pe baza aceluiași principiu. În situațiile în care individul se identifică parțial sau total cu persona, vorbind în acest caz de o disimilare parțială sau totală de sine prin care el se îndepărtează de sine în favoarea persona-ei, particularitățile sale individuale vor fi transpuse în suflet (Jung, 2004, p.840). Persona, ca și expresie a adaptării individului la mediul său, va fi puternic influențată și modelată de calitățile acestuia, în același timp în care sufletul va fi influențat într-un mod accentuat de către inconștient și calitățile lui. Pentru a exemplifica acest contrast, Jung folosește situația unui mediu primitiv în care persona exprimă trăsăturile primitive ale mediului, în timp ce sufletul preia particularitățile arhaice ale inconștientului și însuși „caracterul simbolic și prospectiv al acestuia”. Prin urmare, persoana care se identifică într-un mod necondiționat cu al său mediu exterior va cădea pradă proceselor inconștiente. Acest fapt poate fi explicat prin faptul că eul său, care în aceste condiții nu se poate diferenția de ceea ce reprezintă persona, va deveni una cu procesele sale inconștiente și, prin urmare, fie se va încrucișa cu rolul lui exterior, fie „îl va duce (pe acesta) la absurd” printr-un fenomen de enantiodromie. (Jung, 2004, p.841).

Prin enantiodromie, Jung înțelege „manifestarea contrariului inconștient în desfășurare temporală”, fenomen ce apare în cazurile în care activitatea conștientă ajunge să fie „dominată de o tendință unilaterală extremă”, dând naștere în timp unui contrariu al său inconștient ce poate inhiba randamentul conștient sau chiar întrerupe direcția conștientă (Jung, 2004, p.708). În aceasta situație, apare fenomenul de proiecție prin care sufletul este proiectat pe obiectele exterioare cu care individul deține relații de dependență, relații ce au de cele mai multe ori un caracter tragic (Jung, 2004, p.841). Carl Jung definește proiecția ca fiind transpunerea unor procese subiective ale individului într-un obiect. El o atribuie procesului de disimilare și menționează că poate fi vorba atât de particularități cu aspect pozitiv, cât și de unele cu aspect negativ. Ea se manifestă în condițiile existenței unei identități arhaice, primitive dintre subiect și obiect, și devine evidentă abia în momentul în care apare o nevoie de rupere de obiect, de destrămare a identității individului de această parte primitivă din el (Jung, 2004, p.794).

Bibliografie

  1. Jung, C.G. (2004). OPERE COMPLETE – Volumul 6. Tipuri psihologice. Editura TREI:București.
  2. Jung, C.G. (2011-1). OPERE COMPLETE – Volumul 8. Dinamica inconștientului. Editura TREI:București.