Plecând de la ideea normelor colective, intră în discuție noțiunea de simbol care se diferențiază, în viziunea lui Carl Jung, de semn. În ceea ce privește simbolul se vorbește de „semnificație simbolică”, iar semnul presupune o „semnificație semiotică” (Jung, 2004, p.806). Diferența dintre semiotic și simbolic stă în faptul că în cazul semnificației semiotice avem de-a face cu o interpretare ce consideră că expresia simbolică este doar o analogie sau o prescurtare a unui fapt care se cunoaște, iar în ceea ce privește semnificația simbolică, expresia simbolică este considerată ca fiind cea mai bună, potrivită și clară formulare a unui fapt necunoscut într-o anumită sau totală măsură. Un exemplu aici ar fi interpretarea crucii ca „simbol al iubirii divine”, situație în care se vorbește de o semnificație semiotică, sau crucea ca și expresie a unui fapt de neînțeles și necunoscut, cu caracter transcendent și mistic, psihologic, care în afara oricărei alte reprezentări și explicații posibile, nu poate fi exprimat decât prin cruce (Jung, 2004, p.807).
Simbolul nu este, în viziunea lui Jung, o formă de interpretare ezoterică, întrucât ezoterismul îl readuce „la o expresie pe care o consideră […] mai potrivită”, transformându-l astfel într-un semn „convențional al unor raporturi […] mai deplin și mai bine cunoscute” (Jung, 2004, p.808). El ar fi mai degrabă un semn și nu un simbol în acest context (Jung, 2004, p.809), sau cu alte cuvinte un simbol mort. Simbolul viu presupune ca faptul pe care îl exprimă să nu aibă un sens cunoscut, și deci nicio expresie care să formuleze clar și precis lucrul presimțit, așteptat sau căutat. Când această expresie este descoperită, simbolul respectiv devine mort (Jung, 2004, p.808). Unui produs psihic ce exprimă „o stare de fapt încă necunoscută” sau „relativ cunoscută” i se poate asocia un simbol doar dacă acesta cuprinde și exprimarea a ceea ce este presimțit sau tulbure cunoscut. Un fenomen psihologic, de exemplu, poate fi reprezentat de către un simbol atunci când el enunță, semnifică sau cuprinde ceva ce nu este cunoscut despre el (Jung, 2004, p.809).
Ceea ce determină natura simbolică este atitudinea conștiinței care îl examinează prin intermediul conținuturilor și cunoașterii ei, numită și atitudine simbolică (Jung, 2004, p.811). Același simbol poate fi interpretat simbolic de o conștiință examinatoare și semiotic de o alta (Jung, 2004, p.810). Atitudinea simbolică se justifică parțial printr-o atitudine a împrejurărilor exterioare ce rezultă din o anumită concepție despre viață care, la rândul ei, alocă un sens specific ei evenimentelor trăite, sens ce de regulă deține o valoare mai mare decât realul. Atitudinea realistă, se opune așadar celei simbolice și nu îl recunoaște pe acesta decât dacă presupune un oarecare sens ascuns. Un simbol viu în acest context presupune ca observatorul său să îl folosească pentru a exprima un fapt presimțit doar și deci necunoscut, prin urmare este vorba de o participare activă a inconștientului în crearea simbolului (Jung, 2004, p.811).
Simbolul viu ajută la translatarea unui fragment esențial provenit din inconștient. Dacă fragmentul este răspândit la mai mulți oameni, cu alte cuvinte spus are un caracter mai general, efectul lui va impacta indivizii la care se regăsește respectivul fragment în comun. Există o legătură profundă între simbolul necesar ființei umane și „atmosfera spirituală a epocii” în care aceasta trăiește. Elementele comune pe care acesta le mișcă nu vor fi diferențiabile sau accesibile, ci vor avea mai degrabă caracter arhaic, primitiv. Un astfel de simbol poate fi chiar și universal atunci când exprimă un element comun umanității în general. Jung afirmă în acest context că un simbol social viu poate avea un efect puternic și eliberator asupra unei întregi societăți (Jung, 2004, p.812).
Toate acestea se aplică și la nivel individual, unde se vorbește de existența unui simbol individual. Produsele psihice individuale cu caracter simbolic au același efect eliberator pentru individul căruia îi aparțin. Conștiința și inconștientul colaborează în egală măsură la producerea acestor produse psihice simbolice. Caracterul lor simbolic poate fi sau nu recunoscut ca atare doar prin atitudinea simbolică a conștiinței care le examinează (Jung, 2004, p.813). Atunci când ele nu au un sens anume și sunt mai degrabă consecințe ale unui cadru realist se vorbește mai degrabă de simptome, Jung afirmând aici că este o chestiune de tact și discernământ critic ca cele două să fie deosebite (Jung, 2004, p.814).
Simbolul are o natură complexă și presupune participarea funcțiilor psihice menționate anterior. El provine din percepția exterioară și interioară și are așadar, prin prisma naturii funcțiilor psihice implicate, atât o latură rațională, cât și una irațională. Atunci când simbolul este compus din presimțiri și semnificații el se adresează în egală măsură și gândirii și simțirii, iar când imaginea lui are formă senzorială stimulează senzația și intuiția (Jung, 2004, p.815). Pe lângă funcțiile diferențiate, simbolul își are rădăcini și în mișcările joase și primitive. Pentru aceasta este nevoie ca partea conștientă și cea inconștientă să se afle în opoziție, mai exact să fie contrarii reciproce (Jung, 2004, p.816). Funcția transcendentă este procesul care își desfășoară activitatea în aceste interacțiuni, simbolul viu fiind materia primă pe care aceasta o prelucrează și care reunește în cele din urmă contrariile (Jung, 2004, p.820).
Bibliografie
- Jung, C.G. (2004). OPERE COMPLETE – Volumul 6. Tipuri psihologice. Editura TREI:București.