Pentru a conceptualiza procesul individuației este necesar să se definească două concepte cheie, respectiv individul și individualitatea. Prin individ, Jung înțelege „ființa în singularitatea ei”. Individul psihologic reprezintă omul ce se caracterizează prin psihologia sa particulară și unică, proprie lui. Această particularitate vizează nu elementele componente, ci mai degrabă structurile complexe ce îl formează. Jung afirmă că individualitatea psihologică este majoritar inconștientă, fiind conștientă doar dacă ființa umană cunoaște în mod conștient elementele ce o particularizează, mai exact cunoaște ce o deosebește conștient de alți indivizi. Individul necesită un proces conștient de diferențiere care să îi faciliteze conștientizarea individualității sale și în același timp să separe identitatea celor din jur (a obiectului) de subiect (Jung, 2004, p.767). Individualitatea reprezintă particularitatea și unicitatea individului în toate aspectele sale psihologice. În alte cuvinte, tot ceea ce nu este colectiv este în fapt individual. Elementele psihologice sunt comune tuturor oamenilor și deci colective, însă combinațiile acestora sunt unice și singulare în fiecare individ (Jung, 2004, p.768).

Individuația este procesul de particularizare și formare a individului, de dezvoltare a sa ca și individ psihologic distinct de ansamblul general uman, respectiv de psihologia colectivă. Individuația reprezintă un proces de diferențiere conștientă al cărei scop final este „dezvoltarea personalității individuale” (Jung, 2004, p.769). Diferențierea presupune „dezvoltarea deosebirilor, izolarea părților din întregul de care aparține”. Ea se referă în mod special la funcțiile psihologice enumerate de Carl Jung, respectiv gândirea, simțirea, senzația și intuiția. Atunci când oricare din aceste funcții este contopită cu una din celelalte rămase sau mai multe, funcția respectivă are mai degrabă o condiție primitivă și nu reușește să se manifeste izolat. Nediferențierea acesteia presupune a nu fi separată din întregul de care aparține ca și parte și, implicit, nu există în stare izolată. Fără diferențierea funcțiilor direcția de orientare a acesteia devine imposibilă, mai exact orientarea ei necesită „separarea și excluderea” a tot ceea ce nu îi aparține (Jung, 2004, p.706).

Carl Jung susține că procesul individuației este o necesitate firească a ființei umane, iar „frânarea ei prin reglementări excesive” sau exclusive ce aparțin normelor colective, „ar prejudicia grav activitatea vitală a individului”. Este evident în societate că fiecare individ prezintă o unicitate fizică și fiziologică, asta implică, în viziunea lui Jung, și o unicitate psihologică care îi corespunde. Frânarea individualității reprezintă mai degrabă o formă de „mutilare artificială”. Toate acestea fiind spuse, este important de subliniat că procesul individuației nu duce la o rupere a individului de societate, ci mai degrabă la o mai mare coeziune colectivă. O societate formată din indivizi așa zis mutilați nu va fi o societate sănătoasă și durabilă. Pentru a fi durabilă, societatea are nevoie să își conserve atât valorile colective, cât și coerența internă, acordând în același timp fiecărui individ libertatea maximă posibilă (Jung, 2004, p.770).

Funcția transcendentă, descrisă anterior, stabilește drumurile individuale ale dezvoltării ce nu pot fi deosebite prin mijloacele normelor colective, și este așadar strâns legată de procesul de individuație (Jung, 2004, p.771). Individuația, nu poate preceda totuși educația psihologică. Pentru ca ea să se transforme în scop precis este necesar ca educația să își fi încheiat complet ciclul. Asta presupune și o adaptare la o serie de norme colective care îi sunt necesare existenței, însă nu la toate normele colective existente (Jung, 2004, p.772). Individuația reprezintă constituirea particularului prin diferențierea și separarea de general. Această particularitate nu este căutată, ci este „întemeiată aprioric în dispoziția subiectului”, mai exact există deja în interiorul său.

Opoziția față de norma colectivă nu este o formă de contrarietate, ci mai degrabă are o orientare diversă. Calea individuală nu este așadar o normă contrară, întrucât a fi normă înseamnă în sine suma căilor individuale care se orientează toate într-o anumită direcție comună. Dacă se ridică la nivel de normă, calea individuală poate produce un adevărat conflict cu norma colectivă, și am vorbi în acest context de un individualism dus la extrem care de altfel este patologic și contrar vieții. Individuația este așadar diferită complet de aceasta, fiind doar orientată pe un drum individual însă cu ancorare în normele colective. Normarea colectivă a omului, cu cât este mai puternică, cu atât va împinge omul către o imoralitate individuală mai mare. Se poate deduce cu ușurință de aici că individuația în sine implică o moralitate ridicată (Jung, 2004, p.773).

Bibliografie

1. Jung, C.G. (2004). OPERE COMPLETE – Volumul 6. Tipuri psihologice. Editura TREI:București.