Din toate simbolurile existente în cultura creștină, Carl Jung îi oferă un loc aparte simbolului lui Hristos din sufletul creștin, în încercarea de a contura o caracterizare a poziției psihologice a acestui simbol încă viu (Jung, 2005-2, p.68-70). În viziunea lui Jung, Hristos „ilustrează arhetipul Sinelui”, acest ideal al totalității sufletești a ființei umane. Hristos este așadar un personaj de natură divină, care aparține cerurilor, o ființă transfigurată, fiu al lui Dumnezeu fără de păcat (Jung, 2005-2, p.70). Acesta imagine este identică cu cea a lui Adam mistic de dinaintea căderii în păcat, reprezentat în „mitul omului originar divin”, mai exact cel al omului „creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu” (Jung, 2005-2, p.69). Hristos este așadar adevărata imagine a lui Dumnezeu după modelul căruia este creat omul interior, „invizibil, necorporal și nemuritor”. Această imagine este revelată prin „prudență, dreptate, moderație, virtute, înțelepciune și disciplină” (Jung, 2005-2, p.70).

Într-un mod interesant, scrieri ale filozofilor sau marilor gânditori de dinaintea erei creștine, atestă o asemenea imagine în om și o caracterizează ca având o natură intelectuală, rațională, recunoscută chiar și de fiecare individ în parte ca diferențiere și superioritate față de animale. Sufletul rațional devine așadar reprezentarea omului spiritual superior, om care de altfel este construit din animal, carne și suflet (Jung, 2005-2, p.71), mai exact instinct, corp și suflet. Căderea în păcat a dus la deteriorarea și vătămarea acestei imaginii și deci nu la distrugerea completă a ei. Această imagine poate fi reconstruită prin grație divină, așa cum susține și cultura creștină. Dimensiunile până la care această integrare poate fi realizată sunt sugerate prin „coborârea în infern a sufletului lui Hristos, al cărei efect mântuitor cuprinde și morții”. Jung vede în acest tablou, integrarea conținuturilor inconștientului colectiv ca și fragment esențial al sufletului omenesc, așa cum ilustrează teoria sa a individuației (Jung, 2005-2, p.72).

Așa cum sugerează și creștinismul, desăvârșirea omului își are finalitatea în Hristos și în căsătoria mistică dintre El și sufletul ființei umane, cu alte cuvinte unirea dintre cele două, care duce la nașterea unui spirit etern în om (Jung, 2005-2, p.72). Ideea religioasă „El este în noi și noi suntem în El” implică existența a însăși împărăției lui Dumnezeu în interiorul omului, cumva ca o comoară ascunsă în cele mai îndepărtate cotloane ale sufletului ființei umane (Jung, 2005-2, p.69). Jung susține prezența unei imagini similare încă din perioada Evului Mediu, imagine care în absența contextului biblic „s-a transformat […] în alchimie”. În relatările alchimiștilor unirea contrariilor prin cununia chimică, care este asemenea formării unei legături chimice, duce la realizarea „totalității pietrei filozofale”. Jung observă aici o paralelă simbolică cumva prezentă în reprezentările ființei umane încă de dinaintea erei instaurării Creștinismului (Jung, 2005-2, p.72). Într-un mod interesant, simbolul pietrei este des întâlnit în Biblie, în Noul Testament, și chiar explicit menționat „piatra era Hristos” (1 Corinteni, 10:4) sau „piatra cea din capul unghiului fiind Însuși Iisus Hristos” (Efeseni, 3:20).

Jung aduce în discuție și indemnul biblic de înnoire a minții prin care se poate restaura imaginea lui Dumnezeu prezentă în om, legat de care el găsește o paralelă cu reformările arhetipale produse de inconștient în timpul procesului individuației. El face, în acest context, referire la Epistola Sfântului Apostol Pavel către Romani în care acesta transmite îndemnul „Să nu vă asemănați chipului acestui veac, ci să vă schimbați, prin înnoirea minții” (Romani 12:2). În viziunea sa, Jung vede această înnoire ca o reinstaurare a stării originare a ființei umane care se află în concordanță cu „situația psihică empirică a unui arhetip al totalității existent în permanență”. Omul poate fi sau nu conștient de prezența acestui arhetip în propria ființă, Jung menționând că este necesară o stare „iluminată prin conversiune” pentru ca acesta să fie recunoscut în ființa lui Hristos. Unirea cu imaginea lui Dumnezeu reprezintă în context psihologic integrarea și unirea părților disociate ale personalității care iau naștere din pulsiunile aflate în opoziție conflictuală, mai exact a contrariilor. Starea omului primitiv, scufundat în instinctualitatea sa animalică, mai precis mânat de pulsiunile existente în interiorul său, este cel mai departe de conștientizarea și realizarea acestei uniuni. În mod similar, procesul de refulare, prin care pulsiunile nu mai sunt reflectate, are același efect al imposibilității realizării unei uniri a contrariilor (Jung, 2005-2, p.73).

Contrariul diametral opus imaginii lui Hristos este imaginea Răului suprem, ilustrată prin personalitatea Satanei sau a Antihristului. La fel ca și în cazul conflictului dintre perechile de contrarii, acesta este adversarul în luptă a lui Hristos (Jung, 2005-2, p.68). Jung nu doar că îl consideră important, ci susține că cele două imagini ale luminii și întunericului, reprezintă cele două jumătăți ale Sinelui. În viziunea sa, imaginea lui Hristos nu reprezintă o totalitate dacă nu deține echilibrul adus de contrariul reprezentat de echivalentul său întunecat. Cultura creștină însăși îl ilustrează pe Antihrist imitând într-un mod pervers, viclean făptura unilateral luminoasă a Mântuitorului. Din perspectivă psihologică, Jung vede arhetipul Satanei ca fiind umbra Sinelui. Conceptul Sinelui care presupune cunoașterea omului în întregimea sa, apare în conținuturile inconștientului sub formă de „cuaternitate arhetipală legată prin antonimii interne” (Jung, 2005-2, p.76). În procesul individuației, sinele este așadar experimentat ca fiind „o unire prin cununie a jumătăților de contrarii” de acest gen (Jung, 2005-2, p.117).

Cel mai simplu exemplu al unei asemenea cuaternități este cea formată din contrariile bine-rău și spiritual-material (sau htonic) (Jung, 2005-2, p.116). Hristos ar fi aici reprezentat de binele spiritual, iar Antihristul de răul material(Jung, 2005-2, p.116). Sufletul omului aparține la rândul său sferei spirituale, iar corpul celei materiale, imagine prezentă și în cultura creștină (Jung, 2005-2, p.118). Ideea căsătoriei dintre Hristos și sufletul omului (mireasa Lui), reprezintă deasemenea o cuaternitate a căsătoriei care atestă existența în individ atât a elementelor feminine, cât și masculine (Jung, 2005-2, p.117). Din acestea ia naștere „trihotomia spirit-suflet-trup” în care trupul este „greu, întunecat și impur”, sufletul este mai ușor decât trupul și în același timp „mai grosolan decât spiritul”, iar spiritul este „cel mai fin și mai de sus”. În trup sălășluiește „germenele divin” al spiritului. Iisus deține rolul de a trezi și de a purifica acest germene pentru ca el să devină din ce în ce mai ușor și prin urmare să se ridice încet cu ajutorul sufletului la suprafață (Jung, 2005-2, p.118). Acest tablou ilustrează ideea învierii sau a nașterii din nou prezentă în cultura creștină. Întunecimea trupului este, în viziunea lui Carl Jung, starea de inconștiență (Jung, 2005-2, p.117). Ea este urmată de o alternare a conștiinței și inconștientului care mediază trecerea omului din starea primitivă, inconștientă, către o stare dominată de conștiința rațională. Jung subliniază în mod special în acest context, importanța psihologică și empirică a acestor imagini arhetipale în individ și menționează, cu speranța de a nu fi interpretat greșit, că nu este o discuție de natură religioasă (Jung, 2005-2, p.122).

Bibliografie

1. Jung, C.G. (2005-2). OPERE COMPLETE – Volumul 9/2. Aion. Contribuții la simbolistica Sinelui. Editura TREI:București.