Toți oamenii țintesc mai mult sau mai puțin către un țel amplu și o dorință puternică de a dezvolta acea totalitate a omului reprezentată de personalitate. Jung aduce în discuție în acest context importanța educației în viața omului, nu doar la vârsta copilăriei ci și la vârsta adultă. Deasemenea, subliniază importanța individualității comparativ cu identitatea colectivă care era la vremea lui mai frecvent întâlnită. Cum am menționat și mai devreme în lucrare, anumite caracteristici colective există și în omul individual, însă individualitatea îi este esențială, poate chiar vitală. Jung critică accentul pus în mod exclusiv pe educația copiilor, care este importantă, însă susține că de o importanță similară este și dezvoltarea la vârsta adultă. În acest context învățarea nu ar fi bine să se limiteze sau să se oprească la o anumită vârstă. Lipsa modelelor unor personalități desăvârșite este în sine problematică, întrucât atât copilul cât și adultul învață prin puterea exemplului. El punctează aici limitările folosirii unor metode de educație, fără a se păși într-o sferă umană, neîngrădită de a modela individul. Finalizarea studiilor nu reprezintă a fi adult, așa cum se obișnuiește să se creadă în societate. Aici se pierde din vedere maturizarea individului necesară stării de adult, mulți oameni rămânând la un stadiu imatur chiar și până la sfârșitul vieții lor. El vede aceste considerente ca fiind piedici împotriva devenirii personalității (Jung, 2006, p.284).
Jung susține că “idealul înalt al personalității” nu este destinat copiilor, argumentul său fiind acela că totalitatea sufletească puternică și rezistentă ar fi în fapt un ideal adult. Atribuirea acestui ideal asupra vârstei copilăriei provine mai degrabă din lipsa de conștientizare a problemei propriei maturități a individului sau chiar din reprimarea acesteia. În fiecare adult există, în viziunea lui Jung, un copil etern care este încă în procesul devenirii, proces care nu se va termina vreodată, și căruia îi este necesară o atenție, educație și îngrijire permanente. Acest copil etern este tocmai acel germene al personalității ființei umane care voiește să se dezvolte spre a deveni totalitate. El subliniază aici tendința omenească de a atribui copiilor în educație toate acele elemente care au lipsit, la vremea educației lor adulților, în speranța ca greșelile generației anterioare să fie suprimate la generația următoare. Intenția în sine este de apreciat, însă, susține Jung, nu se poate corecta o greșeală a copilului dacă adultul care îl educă încă face acea greșeală. Deasemenea, nici tendința frecvent întâlnită de a cădea în extrema opusă a ceea ce adultul a trăit în copilăria proprie nu este soluția, așa cum mulți încearcă, rezultatele putând fi chiar mai dezastruoase. Un exemplu aici ar fi adulții care au avut în copilărie o educație foarte severă și care mai târziu devin mult prea permisivi cu copiii lor (Jung, 2006, p.286).
Personalitatea există și în copil, doar că în stadiu de germene, și ea se va dezvolta prin experiența de viață și în decursul acesteia. Cele trei însușiri fundamentale ale omului care fac posibilă manifestarea personalității sunt determinarea, maturitatea și totalitatea. Copiii cărora li se impun de către părinți asemenea așteptări și însușiri, pe lângă faptul că își pierd copilăria, pot chiar deveni “monstruozități pedagogice” (Jung, 2006, p.288). Jung afirmă că o persoană care nu și-a dezvoltat propria personalitate nu poate învăța un altul cum să o facă. Deasemenea el insistă că îi este imposibil copilului să realizeze acest țel și că doar adultul poate ajunge la personalitate după o performanță de viață concentrată în această direcție.
Pentru ca totalitatea unei ființe individuale să se realizeze este necesar să se îndeplinească un număr imposibil de prevăzut de condiții. Luând în considerare și etapele diferite ale vieții cu aspectele sale sufletești, biologice și sociale, este de înțeles de ce este nevoie de o viață întreagă pentru a atinge totalitatea ființei umane. În viziunea lui Jung, personalitatea reprezintă “realizarea supremă a particularităților înnăscute” ale unui individ. Ea este “fapta curajului suprem al vieții”, a afirmării în absolut a individualității unei ființe omenești și o rezultantă a unei adaptări la “datul universal” încununată cu succes, toate acestea realizate sub tutela unei “maxime libertăți de decizie”. Este de departe cea mai grea sarcină pe care omenirea modernă și-a asumat-o, de aceea se poate deduce de ce este atât de importantă educația în această direcție. Jung afirmă în acest context că deși poate fi, dacă o ia pe căi greșite, “o cutezanță nelegiuit prometeică sau chiar luciferică”, este în genere un proces natural (Jung, 2006, p.289). Carl Jung susține că faptele omului sunt cele din care se poate vedea personalitatea sa. Predispozițiile care se află în stadiul de germene sunt deloc sau foarte greu descifrabile, cu alte cuvinte omul nu știe încă de la începutul vieții sale binele și răul pe care îl conține, respectiv fărădelegile sau faptele de care este capabil (Jung, 2006, p.290). Deasemenea, el afirmă că „ realizarea deplină a totalității” ființei umane, respectiv personalitatea sa „este un ideal inaccesibil”, însă acest fapt nu presupune că idealul totalității nu este un indicator de drum potrivit (Jung, 2006, p.291). Personalității este necesară dezvoltarea pentru a putea fi educată.
Jung menționează în acest context pericolul de a confunda dezvoltarea personalității cu individualismul, care nu reprezintă o formă naturală de dezvoltare, ci mai degrabă o imagine a neadaptării care se prăbușește odată cu cea mai mică dificultate întâlnită în drum (Jung, 2006, p.292). Un individ nu poate fi îndemnat sau chiar forțat să își dezvolte propria personalitate. Fiind vorba de un proces natural, are nevoie de o cauză mult mai potentă decât un simplu sfat sau recomandare. Carl Jung afirmă aici că „ fără nevoie nu se schimbă nimic”, prin urmare nici personalitatea umană, care deține un caracter în general conservator. „Doar nevoia cea mai stringentă izbutește să […] trezească” dezvoltarea personalității. Dorințele, ordinele sau convingerile omului nu au față de personalitate nicio putere. Jung vede nevoia ca o constrângere motivantă „a destinelor interioare și exterioare”. Dezvoltarea indusă prin dorință proprie sau orice formă de sugestie exterioară nu va fi altceva decât individualism (Jung, 2006, p.293).
Dezvoltarea personalității într-un mod natural de la stadiul de germene la starea de conștiență deplină, este în viziunea lui Jung, „un har și totodată un blestem”. De aceea, argumentează el, expresia „mulți sunt chemați, puțini aleși” are în acest context caracter de adevăr. Procesul devenirii personalității presupune o detașare inevitabilă făcută într-un mod conștient prin care ființa individuală se rupe „de nediferențierea și nonconștiența turmei” sau masei de oameni. Această rupere duce inevitabil la însingurare care este în realitate o stare greu de îndurat. Această însingurare nu poate fi evitată prin adaptare la ea sau prin inserarea individului în mediu, în familie sau în societate. Carl Jung susține aici că „dezvoltarea personalității este o asemenea fericire încât trebuie plătită scump”, fapt care sperie în general omul din a se lăsat purtat de valul transformării, care este de altfel naturală, interioară și exterioară lui însuși (Jung, 2006, p.293).
Ca personalitatea să se dezvolte este nevoie ca omul să aleagă în mod conștient calea sa proprie. Jung vorbește în acest context despre importanța fidelității „față de propria lege”. Această atitudine de fidelitate se caracterizează prin încredere în legea proprie, perseverare într-un mod loial și deținerea unei speranțe încrezătoare. Nevoia reprezintă așadar motivul cauzal, iar „decizia morală conștientă” împrumută forța necesară procesului de dezvoltare a personalității. Atunci când nevoia nu este prezentă, Jung afirmă că decizia conștientă devine o „simplă acrobație volițională”. În situația în care nevoia există, dar nu există decizia conștientă, „dezvoltarea rămâne fixată într-un automatism inconștient, vag”. Pentru a alege conștient totuși este necesară o oarecare încredere că drumul respectiv este cel mai potrivit (Jung, 2006, p.296).
Atunci când individul nu reușește să-și găsească această cale personală a dezvoltării personalității proprii, el va tinde să accepte alte căi de natură convențională ce nu pot să îl formeze decât ca și individ colectiv. Viața socială și sufletească a oamenilor primitivi este într-un mod exclusiv trăită în comunitate într-o stare personală nonconștientă. Parte din omul modern are nevoie în continuare de trăirea și convențiile colectivității, însă nu presupune evoluție către totalitate (Jung, 2006, p.297). Evoluția către autorealizarea totalității individuale implică în sine o eliberare „salvatoare de convenție” și o „cutezanță nepopulară”. Nu foarte mulți s-au „angajat în această stranie aventură” de-a lungul istoriei, însă cei care au reușit au rămas chiar și astăzi „eroii legendari ai umanității”. Jung îi numește pe aceștia „adevărați fii ai lui Dumnezeu” și susține că numele lor „nu va pieri în eoni” (adică în ere întregi). Marile personalități au avut un impact major asupra umanității și mai mult de atât, au fost „admirați, iubiți, adorați”. Aceștia au avut curajul ca în loc să pășească pe căile bătătorite de alții, să își făurească propria „cărare îngustă și abruptă care duce în necunoscut” (Jung, 2006, p.298).
Individul ajunge să urmeze calea sa proprie datorită vocației. Ea este în fapt un factor de natură irațională care îl determină să se emancipeze de masa de oameni și de drumurile bătătorite ale acesteia. Carl Jung afirmă că „adevărata personalitate are întotdeauna vocație și crede în ea”. Vocația „ acționează însă că o lege a lui Dumnezeu, de la care nu-i există abatere”. Ea se manifestă ca o chemare, sau ca o „voce interioară” și trebuie neapărat urmată, iar individul care o simte nu poate fi întârziat sau intimidat de exemplele celor care se prăbușesc încercând să meargă pe propria lor cale (Jung, 2006, p.299-300). Vocația însă nu este întâlnită doar în cazul marilor personalități. Pot exista personalități chiar și mici sau minuscule care să dețină vocație, însă cu cât latura personalității este mai diminuată cu atât vocația este „mai vagă și mai inconștientă” (Jung, 2006, p.302). Individul care ascultă chemarea vocației sale va deveni izolat și diferit doar prin faptul de a urma legea care a răsărit din interiorul său (Jung, 2006, p.304).
Jung aduce aici în discuție cel mai strălucit exemplu, în viziunea sa, al „vieții și sensului unei personalități” din istorie, respectiv acela al lui Hristos. El a devenit și a rămas chiar și astăzi „un simbol sacralizat” tocmai pentru că și-a urmat și „împlinit vocația mesianică” într-o manieră care i-ar fi fost imposibilă individului de rând. El menționează în acest context, în ceea ce privește contrariile din psihic, că „religia iubirii era exact contrariul psihologic al demoniei romane a puterii”. Adevărul ilustrat prin povestea lui Hristos este acela că „unde domnește puterea nu e iubire, și unde e iubire, nu e valabilă nici o putere”. De aceea Jung vede în el idealul suprem al umanității în ceea ce privește totalitatea sufletească și îl consideră chiar „un simbol al sinelui” demn de urmat de oricine dorește să își autorealizeze propria personalitate. (Jung, 2006, p.309).
Bibliografie
- Jung, C.G. (2006). OPERE COMPLETE – Volumul 17. Dezvoltarea personalității. Editura TREI:București









