Plecând de la ideea normelor colective, intră în discuție noțiunea de simbol care se diferențiază, în viziunea lui Carl Jung, de semn. În ceea ce privește simbolul se vorbește de „semnificație simbolică”, iar semnul presupune o „semnificație semiotică” (Jung, 2004, p.806). Diferența dintre semiotic și simbolic stă în faptul că în cazul semnificației semiotice avem de-a face cu o interpretare ce consideră că expresia simbolică este doar o analogie sau o prescurtare a unui fapt care se cunoaște, iar în ceea ce privește semnificația simbolică, expresia simbolică este considerată ca fiind cea mai bună, potrivită și clară formulare a unui fapt necunoscut într-o anumită sau totală măsură. Un exemplu aici ar fi interpretarea crucii ca „simbol al iubirii divine”, situație în care se vorbește de o semnificație semiotică, sau crucea ca și expresie a unui fapt de neînțeles și necunoscut, cu caracter transcendent și mistic, psihologic, care în afara oricărei alte reprezentări și explicații posibile, nu poate fi exprimat decât prin cruce (Jung, 2004, p.807).

Simbolul nu este, în viziunea lui Jung, o formă de interpretare ezoterică, întrucât ezoterismul îl readuce „la o expresie pe care o consideră […] mai potrivită”, transformându-l astfel într-un semn „convențional al unor raporturi […] mai deplin și mai bine cunoscute” (Jung, 2004, p.808). El ar fi mai degrabă un semn și nu un simbol în acest context (Jung, 2004, p.809), sau cu alte cuvinte un simbol mort. Simbolul viu presupune ca faptul pe care îl exprimă să nu aibă un sens cunoscut, și deci nicio expresie care să formuleze clar și precis lucrul presimțit, așteptat sau căutat. Când această expresie este descoperită, simbolul respectiv devine mort (Jung, 2004, p.808). Unui produs psihic ce exprimă „o stare de fapt încă necunoscută” sau „relativ cunoscută” i se poate asocia un simbol doar dacă acesta cuprinde și exprimarea a ceea ce este presimțit sau tulbure cunoscut. Un fenomen psihologic, de exemplu, poate fi reprezentat de către un simbol atunci când el enunță, semnifică sau cuprinde ceva ce nu este cunoscut despre el (Jung, 2004, p.809).       

Ceea ce determină natura simbolică este atitudinea conștiinței care îl examinează prin intermediul conținuturilor și cunoașterii ei, numită și atitudine simbolică (Jung, 2004, p.811). Același simbol poate fi interpretat simbolic de o conștiință examinatoare și semiotic de o alta (Jung, 2004, p.810). Atitudinea simbolică se justifică parțial printr-o atitudine a împrejurărilor exterioare ce rezultă din o anumită concepție despre viață care, la rândul ei, alocă un sens specific ei evenimentelor trăite, sens ce de regulă deține o valoare mai mare decât realul. Atitudinea realistă, se opune așadar celei simbolice și nu îl recunoaște pe acesta decât dacă presupune un oarecare sens ascuns. Un simbol viu în acest context presupune ca observatorul său să îl folosească pentru a exprima un fapt presimțit doar și deci necunoscut, prin urmare este vorba de o participare activă a inconștientului în crearea simbolului (Jung, 2004, p.811).

Simbolul viu ajută la translatarea unui fragment esențial provenit din inconștient. Dacă fragmentul este răspândit la mai mulți oameni, cu alte cuvinte spus are un caracter mai general, efectul lui va impacta indivizii la care se regăsește respectivul fragment în comun. Există o legătură profundă între simbolul necesar ființei umane și „atmosfera spirituală a epocii” în care aceasta trăiește. Elementele comune pe care acesta le mișcă nu vor fi diferențiabile sau accesibile, ci vor avea mai degrabă caracter arhaic, primitiv. Un astfel de simbol poate fi chiar și universal atunci când exprimă un element comun umanității în general. Jung afirmă în acest context că un simbol social viu poate avea un efect puternic și eliberator asupra unei întregi societăți (Jung, 2004, p.812).

Toate acestea se aplică și la nivel individual, unde se vorbește de existența unui simbol individual. Produsele psihice individuale cu caracter simbolic au același efect eliberator pentru individul căruia îi aparțin. Conștiința și inconștientul colaborează în egală măsură la producerea acestor produse psihice simbolice. Caracterul lor simbolic poate fi sau nu recunoscut ca atare doar prin atitudinea simbolică a conștiinței care le examinează (Jung, 2004, p.813). Atunci când ele nu au un sens anume și sunt mai degrabă consecințe ale unui cadru realist se vorbește mai degrabă de simptome, Jung afirmând aici că este o chestiune de tact și discernământ critic ca cele două să fie deosebite (Jung, 2004, p.814).

Simbolul are o natură complexă și presupune participarea funcțiilor psihice menționate anterior. El provine din percepția exterioară și interioară și are așadar, prin prisma naturii funcțiilor psihice implicate, atât o latură rațională, cât și una irațională. Atunci când simbolul este compus din presimțiri și semnificații el se adresează în egală măsură și gândirii și simțirii, iar când imaginea lui are formă senzorială stimulează senzația și intuiția (Jung, 2004, p.815). Pe lângă funcțiile diferențiate, simbolul își are rădăcini și în mișcările joase și primitive. Pentru aceasta este nevoie ca partea conștientă și cea inconștientă să se afle în opoziție, mai exact să fie contrarii reciproce (Jung, 2004, p.816). Funcția transcendentă este procesul care își desfășoară activitatea în aceste interacțiuni, simbolul viu fiind materia primă pe care aceasta o prelucrează și care reunește în cele din urmă contrariile (Jung, 2004, p.820).

Bibliografie

1. Jung, C.G. (2004). OPERE COMPLETE – Volumul 6. Tipuri psihologice. Editura TREI:București.

Pentru a conceptualiza procesul individuației este necesar să se definească două concepte cheie, respectiv individul și individualitatea. Prin individ, Jung înțelege „ființa în singularitatea ei”. Individul psihologic reprezintă omul ce se caracterizează prin psihologia sa particulară și unică, proprie lui. Această particularitate vizează nu elementele componente, ci mai degrabă structurile complexe ce îl formează. Jung afirmă că individualitatea psihologică este majoritar inconștientă, fiind conștientă doar dacă ființa umană cunoaște în mod conștient elementele ce o particularizează, mai exact cunoaște ce o deosebește conștient de alți indivizi. Individul necesită un proces conștient de diferențiere care să îi faciliteze conștientizarea individualității sale și în același timp să separe identitatea celor din jur (a obiectului) de subiect (Jung, 2004, p.767). Individualitatea reprezintă particularitatea și unicitatea individului în toate aspectele sale psihologice. În alte cuvinte, tot ceea ce nu este colectiv este în fapt individual. Elementele psihologice sunt comune tuturor oamenilor și deci colective, însă combinațiile acestora sunt unice și singulare în fiecare individ (Jung, 2004, p.768).

Individuația este procesul de particularizare și formare a individului, de dezvoltare a sa ca și individ psihologic distinct de ansamblul general uman, respectiv de psihologia colectivă. Individuația reprezintă un proces de diferențiere conștientă al cărei scop final este „dezvoltarea personalității individuale” (Jung, 2004, p.769). Diferențierea presupune „dezvoltarea deosebirilor, izolarea părților din întregul de care aparține”. Ea se referă în mod special la funcțiile psihologice enumerate de Carl Jung, respectiv gândirea, simțirea, senzația și intuiția. Atunci când oricare din aceste funcții este contopită cu una din celelalte rămase sau mai multe, funcția respectivă are mai degrabă o condiție primitivă și nu reușește să se manifeste izolat. Nediferențierea acesteia presupune a nu fi separată din întregul de care aparține ca și parte și, implicit, nu există în stare izolată. Fără diferențierea funcțiilor direcția de orientare a acesteia devine imposibilă, mai exact orientarea ei necesită „separarea și excluderea” a tot ceea ce nu îi aparține (Jung, 2004, p.706).

Carl Jung susține că procesul individuației este o necesitate firească a ființei umane, iar „frânarea ei prin reglementări excesive” sau exclusive ce aparțin normelor colective, „ar prejudicia grav activitatea vitală a individului”. Este evident în societate că fiecare individ prezintă o unicitate fizică și fiziologică, asta implică, în viziunea lui Jung, și o unicitate psihologică care îi corespunde. Frânarea individualității reprezintă mai degrabă o formă de „mutilare artificială”. Toate acestea fiind spuse, este important de subliniat că procesul individuației nu duce la o rupere a individului de societate, ci mai degrabă la o mai mare coeziune colectivă. O societate formată din indivizi așa zis mutilați nu va fi o societate sănătoasă și durabilă. Pentru a fi durabilă, societatea are nevoie să își conserve atât valorile colective, cât și coerența internă, acordând în același timp fiecărui individ libertatea maximă posibilă (Jung, 2004, p.770).

Funcția transcendentă, descrisă anterior, stabilește drumurile individuale ale dezvoltării ce nu pot fi deosebite prin mijloacele normelor colective, și este așadar strâns legată de procesul de individuație (Jung, 2004, p.771). Individuația, nu poate preceda totuși educația psihologică. Pentru ca ea să se transforme în scop precis este necesar ca educația să își fi încheiat complet ciclul. Asta presupune și o adaptare la o serie de norme colective care îi sunt necesare existenței, însă nu la toate normele colective existente (Jung, 2004, p.772). Individuația reprezintă constituirea particularului prin diferențierea și separarea de general. Această particularitate nu este căutată, ci este „întemeiată aprioric în dispoziția subiectului”, mai exact există deja în interiorul său.

Opoziția față de norma colectivă nu este o formă de contrarietate, ci mai degrabă are o orientare diversă. Calea individuală nu este așadar o normă contrară, întrucât a fi normă înseamnă în sine suma căilor individuale care se orientează toate într-o anumită direcție comună. Dacă se ridică la nivel de normă, calea individuală poate produce un adevărat conflict cu norma colectivă, și am vorbi în acest context de un individualism dus la extrem care de altfel este patologic și contrar vieții. Individuația este așadar diferită complet de aceasta, fiind doar orientată pe un drum individual însă cu ancorare în normele colective. Normarea colectivă a omului, cu cât este mai puternică, cu atât va împinge omul către o imoralitate individuală mai mare. Se poate deduce cu ușurință de aici că individuația în sine implică o moralitate ridicată (Jung, 2004, p.773).

Bibliografie

1. Jung, C.G. (2004). OPERE COMPLETE – Volumul 6. Tipuri psihologice. Editura TREI:București.

În viziunea lui Carl Jung, funcția transcendentă este ceea ce „rezultă din unirea conținuturilor conștiente și inconștiente”. În ceea ce privește conținutul și tendința, inconștientul și conștiința coincid rareori, fapt datorat caracterului compensator al celor două. Relația dintre conștiință și inconștient este caracterizată prin faptul că conținuturile inconștiente dețin o valoare liminală, care duce păstrarea în inconștient a elementelor foarte slabe din punct de vedere energetic; conștiința deține rolul de a frâna (cenzura) orice material nepotrivit cu ajutorul funcțiilor sale orientate, care determină căderea ei sub dominația inconștientului; conștiința se ocupă cu procesul de adaptare, în timp ce inconștientul cuprinde tot ceea ce individul a uitat din trecutul său și urme ale funcțiilor structurale specifice spiritului uman care au fost moștenite; inconștientul mai conține și numeroase amestecuri fantasmatice ce nu sunt încă supraliminale pentru a putea pătrunde în conștiință la un moment dat, dar care ar putea atinge acel prag cândva în viitor (Jung, 2011-1, p.132).

Omul modern, spre deosebire de cel primitiv, a dobândit în cursul evoluției sale către era tehnologică și civilizație toate acele caracteristici psihologice care îi erau necesare unei asemenea realizări. Pentru ca tot ceea ce experimentăm și suntem astăzi ca umanitate să fie posibil era imperios necesar ca procesul psihic al speciei umane să capete caracteristicile de durabilitate, uniformitate și finalitate potrivite. Două din însușirile esențiale dobândite sunt orientarea și precizia conținuturilor conștiinței. Acestea lipsesc cu desăvârșire la omul primitiv; sunt cu mult scăzute la nevrotici, care comparativ cu persoanele normale sunt caracterizate de un prag al conștiinței care se deplasează cu ușurință, crescând astfel permeabilitatea „peretelui” dintre conștiință și inconștient și favorizând pătrunderea în conștiință a conținuturilor capabile de depășirea pragului; și deasemenea aceste două însușiri lipsesc la psihotic, care la rândul său se află complet sub influența și dominația directă a inconștientului. O excepție de la această regulă este reprezentată de oamenii creativi, ale căror înzestrări creatoare presupun o permeabilitate a peretelui dintre conștiință și inconștient naturală și care nu este considerată patologică. Toate aceste însușiri pot fi cu ușurință anulate de către inconștient, fapt care creează dezechilibre (Jung, 2011-1, p.134-135).

Necesitățile vieții moderne impun individului o oarecare obligativitate a preciziei și stabilității proceselor psihice pentru menținerea unui echilibru atât individual cât și social. Dezavantajul existent însă rămâne capacitatea conștiinței, datorată orientării sale, de a exclude sau cenzura toate elementele psihice inadecvate. Acest fenomen se produce ca urmare a unui „act de judecată” care determină direcția voită și ulterior luată a drumului personal. Actul de judecată menționat se caracterizează prin faptul că este preconceput și părtinitor, bazându-se exclusiv pe experiența de viață și ce se cunoaște deja. Noul, deși poate avea capacitatea să îmbunătățească considerabil procesul direcționat, nu este preferat în această situație, fapt datorat și imposibilității conținuturilor inconștiente de a pătrunde în conștiință (Jung, 2011-1, p.136). Acest tip de acte de judecată sunt cele care transformă procesul direcționat în unul unilateral, în pofida raționalității multilaterale și nepărtinitoare a judecății. Ceea ce este irațional este exclus de către conștiință, însă acest caracter irațional e posibil să fie doar aparent și nu real (Jung, 2011-1, p.137).

Orientarea este în sine unilaterală, ceea ce poate fi atât avantajos cât și dezavantajos din anumite privințe. Situația unor coincidențe depline a alinierii tuturor componentelor psihice pe o singură direcție este un ideal puțin probabil. Ceea ce se opune în inconștient este inofensiv doar atunci când nu este suficient de încărcat energetic. Atunci când tensiunea dintre contrarii crește datorită unilateralității prea mari, tendința opusă din inconștient „va irupe în conștiință”. Acest fenomen se întâmplă în mod regulat la momentul „în care realizarea procesului orientat este de cea mai mare importanță”. Un exemplu concret aici ar fi un individ care are un lapsus fix în momentul în care se abține cel mai puternic de la a nu spune ceva greșit. Tensiunea energetică ridicată împreună cu încărcarea deja existentă a inconștientului produce declanșarea conținutului inconștient (Jung, 2011-1, p.138).

Odată cu stabilitatea orientată și concentrată a conștiinței necesară vieții civilizate, apare un risc al separării de inconștient. Inconștientul rezistă acestei tendințe de separare tocmai prin formarea unei „contrapoziții de intensitate corespunzătoare”, care devine periculoasă dacă irupe în conștiință (Jung, 2011-1, p.139). Conștiința și inconștientul sunt necesare nu doar reciproc, ci și împreună pentru bunăstarea individului. Incoerențele dintre ele se pot rezolva, respectiv echilibra fragmentar, izolat, pentru un anume moment dat, însă vor continua pe tot parcursul vieții individului. Odată cu rezolvarea unora dintre conflictele apărute se capătă totuși o reziliență față de dificultăți sau conflicte viitoare (Jung, 2011-1, p.140-143).

În încercarea de a răspunde la problema ridicată de influențele negative ale inconștientului, Jung propune adoptarea unei anume atitudini spiritual-morale de către individ, aceasta fiindu-i indusă de către specialist în cadrul terapiei, care să ajute și la rezolvările viitoare ale conflictelor (Jung, 2011-1, p.144). Dacă separarea de inconștient este cea care ridică probleme, anularea acestei separări pare să fie soluția, în viziunea lui Carl Jung. „Anularea separării dintre conștiință și inconștient” se poate realiza prin recunoașterea sensului conținuturilor inconștiente și considerarea lui atunci când se încearcă „compensarea unilateralității conștiinței”. Tendințele conștiinței și inconștientului sunt în fapt factorii care împreună formează funcția transcendentă. Numele acesteia ilustrează posibilitatea organică de a trece de la o atitudine anume la alta, fără a se pierde din vedere inconștientul pe parcursul procesului (Jung, 2011-1, p.145).

Carl Jung vine în întâmpinarea acestei problematici cu propunerea Metodei constructive de abordare terapeutică, în care este necesară o conlucrare între terapeut și pacient. Pacientul deține informații esențiale acestui proces, chiar în stadiu potențial, cu posibilitate de a fi conștientizate, care îi sunt esențiale terapeutului în încercarea de a dezvolta anumite caracteristici în pacient (Jung, 2011-1, p.145). Terapeutul joacă rol de mijlocitor al funcției transcendente în pacient prin faptul de a-l ajuta să „reunească inconștientul cu conștiința” și de a adopta o atitudine nouă. Pentru a se întâmpla acest lucru este nevoie ca transferul dintre cei doi să aibă loc. Terapeutul este văzut aici ca o figură importantă de atașament, aidoma relației dintre un copil și părinții săi, care reușește să nutrească într-un mod eficient nevoia pacientului, inconștientă de altfel, de a primi ajutor într-o situație mai mult sau mai puțin dificilă (Jung, 2011-1, p.146).

„Tratarea constructivă a inconștientului” presupune „prelucrarea produselor inconștiente” de tipul viselor, fanteziilor pacientului dintr-o perspectivă simbolică. Expresia simbolică reprezintă în sine un „fragment de dezvoltare psihologică”. Intră aici în discuție existența a două funcții, una anticipativă și una prospectivă, aparținând inconștientului, ce se traduc prin faptul că „produsul inconștientului este o expresie orientată către un țel sau scop” caracterizat prin limbaj simbolic (Jung, 2004, p.701). Metoda constructivă propusă de Jung pentru interpretarea produselor inconștiente are ca scop așadar să ofere „produsului simbolic o expresie generală și inteligibilă”. Materialele originare, de proveniență ale produsului inconștient, care stau la baza procesului în sine nu sunt necesare aici în mod imperios. Examinarea se realizează conform cu direcția țelului, fără a se ignora relația compensatoare dintre conștiință și inconștient. Orientarea anticipativă nu presupune aici o relație reală cu obiectul examinat, ci se referă mai mult la tendințele și atitudinea subiectului. Prin urmare, metoda constructivă ajută la determinarea sensului produselor inconștiente în ceea ce privește „atitudinea viitoare a pacientului”. „Clarificarea sensului exprimat simbolic” de către inconștient ajută în fapt la situarea corectă a orientării conștiente, astfel încât subiectul să obțină un acord cu inconștientul, prin care acțiunile viitoare întreprinse de acesta să nu mai genereze conflicte noi între conștiință și inconștient (Jung, 2004, p.702).

Jung afirmă că metoda constructivă este de natură individualistă având în vedere că sursa atitudinilor viitoare sunt în interiorul individului. Deasemenea ea este intuitivă și se poate folosi la “elaborarea sensului general al unui produs inconștient” prin asociere liberă sau înlănțuire asociativă. Scopul este de a se ajunge la o claritate asupra conținuturilor inconștiente care să facă posibilă o înțelegere conștientă. Această înțelegere conștientă a expresiei simbolice duce la asimilarea ei (Jung, 2004, p.704). Tratarea inconștientului cu ajutorul metodei constructive, mai exact căutarea scopului și sensului, formează temelia a ceea ce Carl Jung numește funcție transcendentă (Jung, 2011-1, p.147).

Imaginile onirice sau fantasmele sunt evaluate doar din punct de vedere simbolic, și nu semiotic ca proces pulsional elementar, deoarece expresia lor detaliază o situație complexă, încă nesesizată de către conștiință. În analiză se caută descoperirea elementelor care au format respectivul simbol inițial. Înțelegerea elementelor respective nu este neapărat necesară, ci mai mult de atât, îndepărtează de problema scopului. Elaborarea “sensului sugerat de simbol” se caută în pacient și în ceea ce reprezintă acesta pentru el însuși (Jung, 2011-1, p.148).

Materialul inconștient care este adunat de la individ are, după observațiile lui Carl Jung, două tendințe care se orientează fie către configurarea materialului inconștient, fie către înțelegerea lui. Configurarea, care este în genere artistică, se poate realiza fie prin desen, pictură, imaginație spontană, scris, dans, sau chiar gânduri sau voce interioară, și reprezintă materializarea unui conținut inconștient. Înțelegerea acestora aduce cu ea o confruntare cu ideile conținute în produsul inconștient (Jung, 2011-1,172-174). Conștiința contribuie la acest proces prin faptul că pune la dispoziția inconștientului mijloacele ei de a se exprima (Jung, 2011-1,178). Cel care intră în confruntare directă cu inconștientul este Eul, aceasta fiind o etapă extrem de importantă. Aici, contrariile se apropie, din ele izvorând funcția transcendentă. Produsul inconștient se opune așadar Eului, văzut aici doar în termeni generali ca și centru al conștiinței (Jung, 2011-1, p.181-182). Confruntarea se poartă sub forma unei discuții interioare, condusă de către Eu, în care atât Eul cât și inconștientul se exprimă dintr-o poziție de egalitate. Afectele care apar aici îi aparțin inconștientului și sunt în egala măsură importante. Ele trebuiesc instituite cu întreaga lor valoare și doar atunci când amenințarea afectelor este vitală, se recomandă utilizarea estetizării și a intelectualizării lor (Jung, 2011-1, p.183-188). Alternarea afectelor și argumentelor în această instanță “reprezintă funcția transcendentă a contrariilor” (Jung, 2011-1, p.189).

Confruntarea dintre contrarii are un caracter total, nimic nefiind exclus din ea. Deși doar unele fragmente sunt conștiente, “totul se află în discuție”. Atunci când conștiința reușește să integreze un conținut inconștient prin confruntare ea se lărgește. Funcția transcendentă este așadar acel ceva care aduce completare tratamentului psihoterapeutic și îi oferă pacientului avantajul de a putea contribui la tratament fără a fi într-o stare de dependență cu psihoterapeutul. Ea reprezintă așadar, în viziunea lui Jung, o formă de eliberare prin eforturi personale și o formă de a găsi curajul de a “ajunge la sine însuși” (Jung, 2011-1, p.193).

Bibliografie

1. Jung, C.G. (2004). OPERE COMPLETE – Volumul 6. Tipuri psihologice. Editura TREI:București.
2. Jung, C.G. (2011-1). OPERE COMPLETE – Volumul 8. Dinamica inconștientului. Editura TREI:București.

Regresia și progresia pot fi asociate cu introversia și extraversia, însă nu pot fi mai mult decât niște analogii la acestea din urmă, întrucât ele sunt dinamisme de o natură diferită. Extraversia și introversia sunt dinamisme ce cuprind atât progresia, cât și regresia. Progresia ca mișcare vitală ce evoluează în timp poate lua două forme, fie o formă extravertită în situația în care este influențată de elemente din mediul înconjurător, fie o formă introvertită atunci când îi este necesară adaptarea la Eu. Într-un mod similar, regresia se desfășoară în două moduri, atât ca „retragere din lumea exterioară” sub formă introvertită, cât și ca „refugiu în trăire exterioară extravagantă” sub forma ei extravertită. Un exemplu aici ar fi un eșec personal care îl împinge pe individul introvertit „într-o stare de ruminare sumbră”, iar pe extravertit „să chefuiască la cârciumă”. Cele două moduri de reacție aparțin tipurilor opuse atitudinal numite introversie și extraversie. Mișcarea libidoului are loc, prin urmare, atât înainte și înapoi, cât și înăuntru și în afară (Jung, 2011-1, p.77-78).

Pentru a diferenția tipurile psihologice, Carl Jung afirmă că este necesar să se analizeze în prima fază starea sau atitudinea resimțită de individ ca fiind propria lui normalitate conștientă. Aici sunt considerate motivațiile conștiente lipsite de interpretările arbitrare ale observatorului (Jung, 2004, p.891). Urmând acest traseu se vor diferenția anumite grupe de oameni ce au în comun însăși natura lor motivațională. În ceea ce privește percepțiile, afectele, sentimentele, judecățile și acțiunile lor, unii vor avea ca și motivație principală factori exteriori lor, sau cel puțin vor acorda importanță acestora, atât în ceea ce privește motivele lor cauzale, cât și finale (Jung, 2004, p.892). Alții își vor regăsi motivațiile în factori interiori, subiectivi (Jung, 2004, p.893). Pe lângă aceste două categorii de oameni există și o a treia caracterizată prin faptul că cei care o compun nu arată dacă își extrag motivațiile atât din interiorul lor, cât și din afara lor. Cea de-a treia grupă reprezintă majoritatea oamenilor, ceea ce se consideră normalitate și diferențiere redusă, oameni care nu au nevoie și nici nu produc exagerări. Individul considerat normal este caracterizat de un echilibru al influențelor interioare și exterioare. Prima categorie este cea a oamenilor extravertiți, fiind urmată de introvertiți, iar categoria ce cuprinde ambele direcții de orientare poartă numele de ambiverți (Jung, 2004, p.894).

Caracteristicile specifice fiecărui tip pot fi observate foarte timpuriu în viață, uneori fiind vorba chiar de situații congenitale. Un copil extravertit va arăta o adaptare rapidă la mediul său, atenție deosebită acordată obiectelor și, în mod special, propriei sale influențe asupra acestora. El nu prezintă sfială, este receptiv, fără scrupule și fără teamă. Se joacă cu ușurință și poate experimenta obiectele. Arată deasemenea o plăcere în a împinge inițiativele la extrem și în a risca. Necunoscutul i se pare atrăgător (Jung, 2004, p.896). Copilul introvertit va fi mai degrabă meditativ, reflexiv, va arăta o sfială pronunțată și teamă față de obiectele necunoscute. Deasemenea va avea o tendință de a se autoafirma față de obiecte sau de a le domina. El privește cu neîncredere tot ceea ce este necunoscut. Se opune cu rezistență oricăror influențe din exterior și vrea mai degrabă să aibă propriul său drum și nu unul străin, care să nu aibă sens în interiorul său. Pune întrebări în căutare de siguranță și nu din curiozitate sau căutare de senzațional. Atitudinea sa va fi una defensivă, comparativ cu copilul extravertit care afișează siguranță, inițiativă și credulitate. Viața psihică a extravertitului se desfășoară în exteriorul lui, putându-se chiar remarca uneori o orbire față de propria sa individualitate. Lumea introvertitului se află în interiorul său, iar obiectele exterioare sunt văzute mai degrabă ca și cum ar avea puteri superioare lui, de care se apără (Jung, 2004, p.897).

Plecând de la aceste idei se poate defini tipul psihologic ca și o dezvoltare unilaterală. Un tip psihologic se dezvoltă în relația cu exteriorul său și neglijează propriul interior, iar celălalt tip se dezvoltă în interior, dar își neglijează relația cu exteriorul său. Această stare se schimbă în timp, atunci când apare în individ nevoia de a-și dezvolta și partea care îi lipsește. Dezvoltarea are loc prin diferențierea anumitor funcții (Jung, 2004, p.898). Psihicul conștient poate fi asociat cu un aparat de orientare și adaptare, în viziunea lui Carl Jung. Funcțiile sale fundamentale, evidențiate de Jung în descrierea tipurilor, sunt senzația, gândirea, sentimentul și intuiția. Jung folosește conceptul de senzație ca și totalitatea percepțiilor realizate prin simțuri, pe cel de gândire ca și funcție a deducției logice și a cunoașterii intelectuale, sentimentul ca și funcție a evaluării subiective, iar intuiția ca și percepție inconștientă sau percepție a unor conținuturi inconștiente (Jung, 2004, p.899). El le consideră suficiente pentru reprezentarea mijloacelor și căilor de orientare conștientă.

Pentru o orientare deplină este necesar ca toate funcțiile să fie implicate în măsuri egale, însă aceasta nu este realitatea funcționării lor. Aceste funcții ajung în prim plan pe rând, în timp ce restul funcțiilor rămân în plan secund. Există așadar oameni pentru care percepția realității concrete se află în prim plan și care în același timp nu se gândesc la ea, nu iau în considerare valoarea ei afectivă și chiar sunt dezinteresați de posibilitățile dintr-o situație dată. Pe aceștia, Carl Jung îi numește tipul senzației. O altă categorie de oameni se definesc prin gândire, lor fiindu-le dificil să se adapteze la o situație care nu a trecut prin filtrul gândirii lor, și aceștia  constituie tipul gândirii. O a treia categorie este caracterizată în principal de sentimentele lor pe care le folosesc pentru a se orienta în viață, respectiv impresiile pozitive sau negative ale simțirii lor. Aceștia sunt numiți tipul simțire. Ultima categorie, tipul intuitiv, nu au centrale nici concepțiile, nici reacțiile sentimentale și nici realitatea situațiilor sau lucrurilor, ci se orientează după posibilități în mod exclusiv, obișnuind să iasă din orice situație care nu le asigură posibilități avantajoase viitoare (Jung, 2004, p.900-901).

Toate aceste tipuri funcționale sunt caracterizate de o unilateralitate specifică, influențată la rândul ei de natura introvertită sau extravertită a individului, aspect care duce la o complexitate a tipologiei individuale. Unilateralitatea ar putea duce cu ușurință la pierderea echilibrului, dacă nu ar exista compensarea psihică realizată de către o atitudine inconștientă opusă (Jung, 2004, p.902). Atitudinea introvertită și extravertită nu pot fi așadar atestate ca fiind de ordin general, ci mai degrabă ea este o „particularitate a funcției conștiente dominante”, tocmai datorită existenței tipurilor funcționale. În mod similar nu se poate spune că există o atitudine a inconștientului generalizată, ci mai degrabă există forme constituite în mod tipic aparținând funcțiilor inconștiente. Atitudinea inconștientă poate fi determinată științific doar cercetând funcțiile inconștiente împreună cu specificitățile lor (Jung, 2004, p.903).

Fiecare tip funcțional are tendința, în mod natural, să refuleze funcția care se opune celei principale. Un exemplu aici ar fi tipul gândire care refulează și exclude sentimentul deoarece acesta din urmă tulbură gândirea. Viceversa este aplicabilă tipului simțire. Prin refulare aceste funcții cad în inconștient. Faptul de a fi inconștiente nu le face în mod obligatoriu și necunoscute, ci mai degrabă individul refuză să le atribuie valabilitate și influență. Atunci când acestea acționează pe baza unui impuls inconștient este ca și cum s-ar forma o contrapersonalitate ce poate fi dedusă doar analizând produsele inconștientului (Jung, 2004, p.905). O funcție situată în inconștient se caracterizează prin faptul că nu deține o anumită disponibilitate, este resimțită că fiind mai degrabă o tulburare a funcției conștiente, dispare sau apare într-un mod capricios, are un caracter obsedant sau rămâne ascunsă în momentele în care se dorește în mod intenționat apariția ei. Tot datorită faptului că sunt inconștiente, funcțiile refulate vor avea întotdeauna caracteristici mai mult specifice omului primitiv, irațional și impulsiv (Jung, 2004, p.906). Pe lângă nedezvoltarea specifică, funcțiile refulate se contopesc cu elemente ce nu îi aparțin și au o capacitate germinativă. Tocmai din aceste motive apar în cursul vieții necesitatea și nevoia unei transformări a atitudinii conștiente (Jung, 2004, p.907).

Funcțiile nedezvoltate compensează în același timp și atitudinea conștiență, mai exact atunci când atitudinea conștientă este introvertită, funcțiile inconștiente vor fi extravertite și invers. Un exemplu aici ar fi sentimentele extravertite ale unui intelectual introvertit (Jung, 2004, p.908). Cu cât unilateralitatea atitudinii conștiente este mai mare, cu atât ea este mai îndepărtată de atitudinea inconștientă și apare starea conflictuală între cele două. Conflictul se declanșează prin reprimarea manifestărilor autonome ale inconștientului de către atitudinea conștientă. Având în vedere că inconștientul, atunci când este în conflict cu conștientul, nu poate fi realmente reprimat, impulsurile acestuia se vor redirecționa pe alte căi mai greu de recunoscut. Jung numește aceste căi „ventile indirecte” și afirmă că ele sunt cele care determină apariția nevrozei.

Prin intermediul analizei se poate clarifica și înțelege fiecare drum greșit, el devenind astfel disponibil reprimării conștiente. Dacă nu se ține cont în acest proces de unilateralitatea atitudinii conștiente, nu va fi posibilă stingerea forței instinctuale, ci ea va fi mai degrabă împinsă și mai profund în inconștient, devenind astfel mai ascunsă. Înțelegerea impulsurilor de natură inconștientă duce la schimbarea atitudinii conștiente a cărei unilateralități a declanșat opoziția inconștientă. Cunoașterea funcționării impulsurilor inconștiente devine utilă atunci când datorită ei se compensează în mod eficient unilateralitatea conștiinței (Jung, 2004, p.910). Jung subliniază în mod particular importanța problemei tipurilor. El argumentează că opoziția dintre ele „nu este doar un conflict exterior între oameni, ci și o sursă de nesfârșite conflicte interne”. Mai exact, opoziția nu este doar sursa unor diferențe și ostilități exterioare, ci și „cauza interioară a unor boli nervoase și a unor suferințe sufletești” (Jung, 2004, p.911).

Bibliografie

1. Jung, C.G. (2004). OPERE COMPLETE – Volumul 6. Tipuri psihologice. Editura TREI:București.
2. Jung, C.G. (2011-1). OPERE COMPLETE – Volumul 8. Dinamica inconștientului. Editura TREI:București.

Având în vedere natura psihologiei ca știință și faptul că se ia în considerare existența unui inconștient și nu doar a conștiinței, Jung se vede obligat să poziționeze această definiție a energiei psihice pe o bază mai largă (Jung, 2011-1, p.29). Ideea unei definiții mai largi provine din imposibilitatea demonstrării științifice a unei echivalențe între energia psihică și cea fizică, recunoscută din punct de vedere biologic ca atare (Jung, 2011-1, p.30). El lărgește așadar conceptul de energie psihică până la acela de energie a vieții, reprezentând suma energiei psihice individuale a multiplelor fenomene menționate anterior (Jung, 2011-1, p.31). Deasemenea, Jung separă ideea de energie vitală de cea de forță vitală, care este în sine o formă de energie universală și a cărei definiri presupune întocmai existența acelei relații anterior menționate dintre procesul fizic și cel vital, care nu a putut fi demonstrată la momentul întocmirii lucrărilor sale. Această energie vitală, acceptată și utilizată în mod deliberat în psihologie, este numită de către Carl Jung libido și se deosebește de noțiunea de libido pur sexual al lui Sigmund Freud (Jung, 2011-1, p.32).             

Printre cele mai importante fenomene energetice ale sufletului se numără „progresia și regresia libidoului”. Progresia presupune, în primă fază, avansarea procesului de adaptare psihologică. Pentru a realiza adaptarea este necesară o atitudine orientată corespunzător. Procesul de adaptare este compus din două etape: „însușirea atitudinii” și „desăvârșirea adaptării cu ajutorul atitudinii”. Procesul de adaptare la realitate durează cu atât mai puțin cu cât atitudinea față de acesta este mai durabilă, mai ales în contextul în care mediul înconjurător este într-o continuă transformare (Jung, 2011-1, p.60). „Satisfacerea continuă a cerinței condițiilor mediului înconjurător” reprezintă așadar progresia libidoului. Atitudinea necesară realizării acestei operațiuni implică unilateralitate și orientare și de aceea este posibil ca atunci când condițiile mediului se schimbă atitudinea deja existentă să nu mai facă față cerințelor și să fie așadar necesară o schimbare de atitudine. Jung oferă un exemplu în acest context legat de atitudinea simțirii care cu ajutorul empatiei încearcă să facă față unei situații ce necesită în fapt ca individul să folosească gândirea. Aceasta este o situație în care în mod evident atitudinea simțirii va eșua, ceea ce duce la încetarea progresiei libidoului. Sentimentul vital prezent la început dispare și au loc o serie de modificări în psihicul uman precum intensificarea în mod negativ a valorii psihice a unor conținuturi conștiente, unele conținuturi sau reacții subiective sunt împinse în prim plan, starea degenerează în una puternic afectivă care poate duce chiar la explozii emoționale. Se vorbește în acest tablou de ceea ce Jung numește stază libidinală. Fenomenul care stă la baza stazei este „dezintegrarea perechilor de contrarii” (Jung, 2011-1, p.61).

Pentru ca progresia libidoului să se desfășoare într-un mod uniform echilibrat, și nu absurd și unilateral cum se întâmplă în procesul de dezintegrare, este necesar ca perechile de contrarii să rămână unite pe parcursul desfășurării proceselor psihologice. Separarea perechilor de contrarii duce așadar la reacții în general exagerate sau extravagante ce reprezintă pierderea echilibrului și lipsa acțiunii de stăpânire a impulsului contrar. Progresia ca și operațiune reușită presupune ca contraimpulsul și impulsul, nu-ul și da-ul, să se influențeze reciproc într-un mod echilibrat. Un exemplu de o asemenea echilibrare a contrariilor este procesul de reflecție realizat la luarea unei decizii dificile. Acumularea libidoului duce la imposibilitatea realizării progresiei, iar cu cât aceasta se întinde pe un interval de timp mai lung, cu atât valoarea pozițiilor contrariilor crește deoarece ele adună asociații și ocupă din ce în ce mai mult spațiu psihic. De la tensiune se ajunge la conflict, care mai departe influențează și favorizează refularea conținuturilor. În cazul în care refularea conținuturilor adverse reușește, are loc procesul de disociere a personalității sau clivajul acesteia, care se traduce prin dezacord cu sine însuși și duce la nevroză. Acțiunile întreprinse în această stare sunt în general necoordonate și patologice și pot chiar ajunge la a fi simptomatice. Această consecință este parțial firească, însă are ca fundament opoziția refulată și de aceea efectul său va fi unul perturbat și nu echilibrat ca în cazul fenomenului progresiv (Jung, 2011-1, p.61).

Conflictul este totuși necesar, întrucât fără el lupta contrariilor nu ar înceta și mai mult decât atât odată cu izbucnirea lui începe procesul de regresie. Procesul de regresie reprezintă mișcarea în sens invers a libidoului și presupune devalorizarea perechilor de contrarii ce apare treptat din ciocnirea acestora. Această pierdere de valoare crește în mod continuu și este singura percepută de conștiință. În timp ce scăderea valorii contrariilor conștiente avansează, crește valoarea proceselor psihice care nu au un aport în adaptare, fiind folosite mult prea puțin sau chiar deloc într-o manieră conștientă. Aceste elemente sunt în general procese inconștiente și de aceea duc la creșterea valorii adâncurilor conștiinței și inconștientului ducând în mod inevitabil la o creștere a influenței inconștientului asupra conștiinței. Conștiința, prin inhibiția inconștientului, face ca aceste valori inconștiente să poată fi observate doar în mod indirect. Inhibiția, sau cenzura, se datorează „orientării exclusive a conținuturilor conștiente”. Inconștientul se manifestă în mod indirect prin tulburări ale fluxului conștient, indicatori ai complexului în cadrul experimentului asociativ, acțiuni simptomatice sau chiar simptome atunci când apar stările nevrotice (Jung, 2011-1, p.62). Jung menționează aici că își extrage aceste idei din lucrările lui Freud.

Având în vedere că regresia crește valoarea conținuturilor excluse din procesul de adaptare conștient și acestea devin „vag conștiente” sau chiar inconștiente total, elemente psihice considerate nefolositoare, le împinge pe acestea „dincolo de pragul conștiinței”. Aceste conținuturi și tendințe sunt, pe lângă cele infantil-sexuale generalizate de Freud, de natură parțial irațională, parțial inestetică, parțial imorală și de natură imaginară. Are loc așadar o „judecată devalorizatoare […] despre străfundul sufletului”. Regresia scoate în evidență existența unui „mâl din străfund” care însă nu este format doar din elemente incompatibile care au fost respinse, fie ele din viața de zi cu zi sau străvechi, aparținând omului animalic, ci deține în esența lui „germenii unor noi posibilități de viață”, mai exact posibilitatea reînnoirii vieții (Jung, 2011-1, p.63).

Procesul de adaptare necesită „o funcție conștient orientată, caracterizată prin consecvență interioară și de coeziune logică”. Orientarea acestei funcții are rolul de a exclude, de a inhiba inadecvările prin sustragerea lor de la atenție, în vederea păstrării direcției către adaptare. Această funcție de adaptare orientată conștient este singulară, având în vedere faptul că nu se pot însuși atitudinal simultan două funcții diferite, cum ar fi de exemplu gândirea și simțirea. Libidoul este așadar sustras din funcția care nu este necesară, iar aceasta din urmă în mod inevitabil „cade pradă unui inconștient relativ”. Atitudinea este habituală și de aceea orice funcție incompatibilă cu atitudinea care domină la un anumit moment dat devine relativ inconștientă, fapt care duce la nefolosirea, neexersarea și nediferențierea lor. Atunci când regresia activează aceste funcții și ele revin în conștiință, ele sunt cumva incompatibile și deformate, amestecate cu „mâlul din adânc” (Jung, 2011-1, p.64).

Plecând de la ideea că motivul stazei constă în eșecul atitudinii conștiente se poate deduce în ce măsură sunt considerate germeni valoroși toate conținuturile activate prin regresie. Ele conțin de fapt elementele funcției opuse ce a fost exclusă din atitudinea conștientă, funcție care ar fi capabilă să completeze atitudinea eșuată. De exemplu, atunci când gândirea eșuează ca funcție deoarece există o situație în care empatia este necesară adaptării, materialul activat de către regresie din inconștient va conține acea empatie necesară, însă într-o formă embrionară, nedezvoltată și arhaică (Jung, 2011-1, p.65).

„Regresia confruntă conștiința cu problema sufletului” raportată la „problema adaptării exterioare” tocmai prin activarea acestor stări inconștiente. Conștiința în mod firesc tinde să se „opună acceptării conținuturilor regresive”, însă având în vedere necesitatea progresiei și imposibilitatea actuală a desfășurării ei va fi constrânsă să se supună acestor valori regresive. Regresia duce așadar la necesitatea unei adaptări la lumea lăuntrică, la suflet (Jung, 2011-1, p.66). Așa cum unilateralitatea funcției de adaptare la lumea exterioară poate duce la eșec și cea a lumii lăuntrice poate avea același rezultat. De exemplu, în situația în care staza libidinală este produsă de eșecul funcției de gândire raportat la adaptarea la lumea exterioară și are loc regresia, care activează funcția de simțire de natură inconștientă, inițial s-ar putea vorbi doar de empatie față de lumea interioară. Această empatie este pentru început suficientă, însă nu și pe termen lung. Este necesar în continuare că funcția de gândire care a eșuat să fie antrenată. Pentru o perioadă de timp „atitudinea totală față de lumea lăuntrică” este importantă și necesară, mai exact până în momentul în care adaptarea interioară a avut loc. De îndată ce adaptarea interioară s-a realizat, progresia se poate reinstala (Jung, 2011-1, p.67).

Progresia nu este însă una cu dezvoltarea și nu trebuie confundată cu aceasta. Fluxul continuu al vieții nu necesită obligativitatea diferențierii sau a dezvoltării, lipsa acestora neînsemnând încetarea vieții. În mod similar viața sufletească „poate fi progresivă fără evoluție și regresivă fără involuție”. Progresia și regresia nu înseamnă în mod obligatoriu evoluție și involuție, ci sunt mișcări vitale care se completează reciproc, asemănător cu sistola și diastola inimii, așa cum Chamberlain Goethe le-a numit în scrierile sale. Acesta asociază sistola cu concentrarea interioară, respectiv introversia și diastola cu extraversia, orientarea către exterior, universală. Progresia se întemeiază din necesitatea de adaptare la condițiile de mediu, care îi este vitala omului, în timp ce regresia din necesitatea satisfacerii cerințelor de individuație, care îi este la fel de vitala omului.

Bibliografie

1. Jung, C.G. (2011-1). OPERE COMPLETE – Volumul 8. Dinamica inconștientului. Editura TREI:București.

Din punct de vedere empiric sinele reprezintă totalitatea fenomenelor psihice ale ființei umane, mai exact integralitatea și unitatea personalității. Prin empiric se înțeleg acele idei deduse din experiență, respectiv din analiza unor cazuri antecedente (Dex online). Având în vedere că personalitatea este și va rămâne parțial conștientă și parțial inconștientă, conceptul de sine este în realitate potențial empiric și reprezintă un postulat (adică un principiu care este recunoscut ca fiind adevărat fără a fi nevoie de demonstrație – Dex online). Totalitatea determinată prin sine conține atât ceea ce este cunoscut legat de personalitatea unui individ cât și ceea ce este încă necunoscut. Având în vedere că totalitatea, care este formată din conținuturi conștiente cât și inconștiente, este un postulat, Jung afirmă că în viziunea sa noțiunea totalității este transcendentă. Se presupune aici că „factorii inconștienți decurg din cauze empirice” și prin urmare se poate afirma că totalitatea se caracterizează printr-o esență parțial descriptibilă, parțial incognoscibilă la un anume moment dat și deasemenea nelimitabilă (Jung, 2004, p.828).

Din experiența lui Carl Jung, sinele poate fi regăsit în vise, mituri sau basme sub forma „personalității supraordonate” în personaje de tipul regelui, eroului, profetului, mântuitorului; sau simbolizat ca totalitate prin figuri precum cercul, pătratul (cuaternitatea) sau crucea; sau ca dualitate unită (datorită contrariilor pe care le înglobează în esența sa) în imagini precum Yin și Yang, perechea de frați, eroul și adversarul; sau în alte cuvinte ca și „joc între lumină și umbră”. Ideea de totalitate indică așadar o unitate de contrarii unite (Jung, 2004, p.829). Sinele este, după cum afirmă Jung, o ipoteză. Simbolurile apărute de-a lungul vremilor în individ și în cultură poartă cu ele o anume valoare afectivă preexistentă și un caracter sacru, numinos. De aici se deduce că el reprezintă o reprezentare arhetipală diferită de cele descrise anterior în această lucrare prin importanța conținutului și numinozității pe care o deține (Jung, 2004, p.830). Sinele este așadar o imagine divină (Jung, 2005-2, p.42).

În ceea ce privește integrarea conținuturilor inconștientului colectiv, reprezentată de „retragerea proiecțiilor impersonale” și efectul ei asupra personalității Eului, atunci când aceste conținuturi fac parte din Sine, Carl Jung afirmă că prin procesul de asimilare are loc mărirea atât a importanței Eului cât și a perimetrului desemnat de câmpul conștiinței. În acest context este necesar ca Eul să rămână „necritic față în față cu inconștientul”. Este posibil în acest proces ca Eul să fie dominat și să se identifice cu conținuturile asimilate atât de mult încât poate ajunge sub influența arhetipurilor chiar până la a fi „posedat” de ele (Jung, 2005-2, p.43).

Pe măsură ce conținuturile inconștientului sunt asimilate de către Eu, el se va apropia din ce în ce mai mult de Sine și poate avea loc o „inflație a Eului” dacă acesta nu reușește să se separe în mod critic de figurile inconștiente. Pentru ca această inflație nefavorabilă a Eului să fie evitată este necesar ca individul să impună, după criterii critice, anumite limite raționale Eului, conform cu criteriile generale umane benefice, și în același timp să acorde autonomia și realitatea psihică necesară a arhetipurilor anima, animus, umbra și Sinele. Orice încercare de „rezolvare” a acestor arhetipuri nu va duce decât la o inflație a Eului care este mai degrabă dăunătoare personalității individului. Nici a considera că acestea nu există nu este benefic, datorită caracterului și capacităților lor de posedare a personalității. Jung susține că factorul care produce proiecțiile „este de o realitate incontestabilă”, iar negarea de către individ a acestui fapt este chiar periculoasă pentru binele său. Inflația Eului, care nu este doar o îngâmfare, poate chiar periclita viața individului datorită faptului că ea „mărește pata oarbă din ochi”, fapt care duce la creșterea înclinației omului de a se identifica cu factorul producător de proiecții. Unul din simptomele acestui fenomen este aversiunea manifestată față de sesizarea și de considerarea reacțiilor persoanelor din jur (Jung, 2005-2, p.44).

Carl Jung afirmă că este necesar să se considere că este o adevărată catastrofă psihică faptul ca Eul să fie asimilat de către Sine. Sinele, imagine a totalității „stăruie în inconștient”, este profund implicat în caracterul arhaic al inconștientului și se regăsește într-un continuum al spațiului și timpului psihic care este relativ și caracteristic inconștientului. Prin relativ se înțelege un continuum spațiu-timp dependent de anumiți factori, de condițiile de măsurare și de un anume sistem de referință (Dex online). Conștiința Eului, prin caracterul ei rațional, are tendința de a diferenția (prin separarea ei de inconștient interpretează fenomenele experimentate dintr-o perspectivă pur psihologică) și se găsește „într-un spațiu absolut și într-un timp absolut”. Prin absolut se înțelege aici spațiu și timp independente de anumiți factori și de condițiile de măsurare și de un anume sistem de referință, mai exact nelimitate (Dex online). Dacă Eul sfârșește în vreo formă sub dominația sau controlul unui factor inconștient, adaptarea sa va fi perturbată (Jung, 2005-2, p.45).

Pentru ca Eul să fie ancorat în lumea conștiinței și conștiința să fie întărită în vederea unei adaptări potrivite este necesar ca din punct de vedere intelectual să se ia în considerare simptomatica inconștientului cu exactitate și să se dețină de către individ capacitatea de autocritică obiectivă, iar din punct de vedere moral este importantă adoptarea unor serii de virtuți precum răbdarea, conștiinciozitatea, atenția și altele asemenea (Jung, 2005-2, p.46). Este posibil ca personalitatea Eului și lumea conștiinței să se accentueze într-un asemenea mod încât să se producă psihologizarea figurilor inconștientului, prin acordarea unei importanțe exagerate proceselor inconștiente, iar rezultatul să fie tot inflația Eului, deși procesul este inversat. Aceasta este situația în care conștiința ar fi abolită, locul acesteia fiind luat de realitatea inconștientului. În menținerea unei stări de echilibru este necesară deținerea „unui grad mediu de modestie trebuincios” (omul umil, smerit) care ar contribui la scăderea considerabilă a inflației Eului (Jung, 2005-2, p.47).

Smerenie și îngâmfare (inflație) sunt aici concepte opuse, contrarii care prin punerea lor împreună duc la starea de echilibru. Tot în aceeași idee de contrarii funcționează și intelectul cu afectul care sunt împreună necesare pentru integrarea conținuturilor, precum și conținuturile conștiente cu cele inconștiente. Sinele este imaginea tuturor acestor contrarii combinate, unite într-o perfectă stare de echilibru menținută. În viziunea lui Carl Jung această stare a totalității nu este atinsă de către om, iar unul dintre motive ar fi acea porțiune considerabilă de inconștient care nu va fi conștientizată vreodată, pe care am menționat-o anterior. Totalitatea sau unitatea, această stare de echilibru absolut de întuneric și lumină, se află în vârful piramidei valorice și de aceea nu se poate deosebi în vreun fel de imaginea lui Dumnezeu (Jung, 2005-2, p.60). Jung introduce în acest context ca simbol al Sinelui, imaginea lui Iisus Hristos care este arhetipul Sinelui și în același timp un ideal al totalității naturii umane. Voi dezvolta acest arhetip într-un articol următor, întrucât este relaționat cu destinația auto-realizării personalității.

Bibliografie

1. Jung, C.G. (2004). OPERE COMPLETE – Volumul 6. Tipuri psihologice. Editura TREI:București.
2. Jung, C.G. (2005-2). OPERE COMPLETE – Volumul 9/2. Aion. Contribuții la simbolistica Sinelui. Editura TREI:București.