Plecând de la ideea celui de-al Doilea Război Mondial în care, în viziunea lui Carl Jung, prin distrugerea cauzată nu doar de război, ci și de lansarea celor două bombe atomice, omenirea a ajuns să cunoască cea mai întunecată parte din ființa umană. El speră că această cunoaștere va fi motivul care va determina „o mare convertire interioară” care să conducă ființa umană către „o mai înaltă și mai matură conștiență și responsabilitate” (Jung, 2011-2, p.485-486). Jung susține că în societatea contemporană, rațiunea de stat a ajuns să înlocuiască treptat „responsabilitatea morală a individului”. „Diferențierea morală și spirituală a individului” a fost înlocuită de „bunăstarea publică și ridicarea standardului de viață”. Poziția ocupată de ființa umană unică și concretă a fost luată de organizații, iar statul a ajuns să se situeze „pe locul cel mai înalt” din ierarhia fundamentală a societății.
„Scopul și sensul vieții individuale”, numită de către Jung „singura viață reală”, nu mai este dezvoltarea individuală, ci mai degrabă aceasta a fost înlocuită de rațiunea de stat. Prin aceasta din urmă, omului i se „retrage din ce în ce mai mult decizia morală și conducerea propriei vieți”, fiind mai apoi construit după o imagine a omului colectiv ce funcționează pe post de „etalon ideal” (Jung, 2011-2, p.499). După suficient timp, așa cum o atestă și istoria, în opinia lui Carl Jung, masa de oameni va ajunge să producă într-o manieră automată un nou „conducător” cu tendințe psihopate (asemenea lui Hitler), care va cădea „pradă inflației propriei conștiințe a Eului”, și asta doar pentru a-și completa într-un mod oarecum natural propriul amorfism haotic (Jung, 2011-2, p.500). De la individul devenit practic neînsemnat și care, pe lângă acest fapt, își pierde posibil și sensul vieți, și până la sclavie (văzută de Jung într-o manieră modernă ca o preluare a răspunderii și implicit a puterii de către corporații) distanța nu este una foarte mare (Jung, 2011-2, p.504). Imaginea aceasta „apocaliptică” este doar o presupunere făcută de Carl Jung, ca și consecință naturală a asimilării individului de către masă și ancorarea lui în psihologia sa colectivă (Jung, 2011-2, p.501).
Antidotul pentru această decădere în masă a ființei umane există însă, în viziunea lui Jung, și este reprezentată de autocunoaștere, care pe cât este de nepopulară și idealistă, tot pe atât este de dură. Responsabilitatea individului în acest aspect capătă o „misiune” de proporții uriașe și anume aceea de a nu își trăda semenii ca și în evenimentele tragice din istorie. Ea presupune cercetarea în profunzime a propriei conștiințe morale a individului, căreia pe lângă latura intelectuală îi devine esențială și cea sentimentală, mai exact al „darului inimii”. „Dezacordul dintre intelect și sentiment” că realitate psihică rămâne așadar o sursă a evoluției individuale (Jung, 2011-2, p.569).
Din tabloul ororilor făcute de oameni de-a lungul istoriei reiese, în viziunea lui Carl Jung, „imaginea umbrei general umane, care nu poate fi zugrăvita mai în negru”. Răul care se manifestă în interiorul ființei umane și, mai mult decât atât, „sălășluiește în el”, deține dimensiuni necunoscute care pot ajunge în cel mai întunecat loc, care este de altfel greu de imaginat (Jung, 2011-2, p.571). Jung susține că omul, având în vedere că se consideră a fi „ceea ce conștiința sa știe despre sine”, se consideră inofensiv tocmai din lipsa de cunoaștere și autocunoaștere. Deasemenea, el afirmă că individul care dorește să vadă răul din el însuși nu are altceva de facut decât să privească cu atenție în interior și va descoperi că „răul, vina, mustrările de conștiință și presimțirea sumbră stau în fața ochilor care vor să le vadă”. Nicio ființă umană nu este exclusă din umbra colectivă a omenirii. Neglijența umană de a nu fi atentă la această dispoziție către rău care este mereu și oriunde prezentă, chiar și în mediul înconjurător, este întocmai mijlocul care îl predispune pe individ la a deveni însăși un „instrument al răului”. În acest context, naivitatea și inocența nu sunt particularități omenești care să îi fie de folos, ci mai degrabă contribuie la formarea proiecției răului propriu în obiecte exterioare. Emoția care este generată de această proiecție este o frică „pe care o simțim fără voie și pe ascuns” legată de răul propriu. Pierderea propriei judecăți așadar îi răpește omului „capacitatea de a ști” cum să procedeze cu răul (Jung, 2011-2, p.572).
Doar atunci când ființa umană devine conștientă că răul face parte din însăși natura umană, se poate vorbi de rău ca de un „adversar al binelui”. Disocierea omului modern este de natură inconștientă și este de altfel prezentă la nivel colectiv. Dualitatea aceasta dintre bine și rău este tocmai ceea ce reprezintă fundamentul disocierii, sau perechile de contrarii. Oricât s-ar încerca să i se atribuie acest rău din interiorul ființei umane unui obiect exterior, sau chiar Satanei conform cu credințele religioase, el rămâne un element esențial aflat sub responsabilitatea individului însăși (Jung, 2011-2, p.573). Deși conștiința umană s-a diferențiat până în zilele noastre comparativ cu starea omului primitiv, structura morală a individului a rămas, în viziunea lui Jung, înapoiată. El susține că acesta este principalul motiv pentru care rațiunea singură nu îi mai este suficientă omului (Jung, 2011-2, p.574). În contextul prezentat mai sus, rațiunea este mai degrabă blocată de către teama acestui rău prezent în individ, care este proiectat și atribuit oricăror obiecte exterioare în afară de el însuși. Ideea scindării contrariilor sufletești de care individul nu este conștient, implică prezența unor conținuturi inconștiente și necunoscute care nu fac altceva decât să se acumuleze într-o formă nelimitată și care pot duce la „grupări de putere și mișcări de masă”, care pot scăpa cu ușurință de sub controlul rațional, având astfel o finalitate negativă (Jung, 2011-2, p.575).
Jung afirmă despre această alegere a omului, de a nu se uita în interiorul său, că este o simplă „comoditate morală și lipsă de responsabilitate”, al cărei antidot sta în capacitatea de înțelegere proprie și interumană și în retragerea proiecțiilor reciproce. El vede această corecție ca fiind necesară umanității și susține că ea poate fi realizată cu ajutorul autocriticii. Autocritica presupune compararea supozițiilor în mod conștiincios cu faptele obiective ce pot fi dovedite. Carl Jung vede contopirea cu masa ca având un efect diferit de cel postulat al înțelegerii reciproce și al relaționării, și susține că în fapt rezultatul nu este altceva decât „însingurarea sufletească a individului”, care îl lasă pe acesta mai predispus la a fi folosit în moduri neconvenționale cu finalitate negativă (Jung, 2011-2, p.577).
Lipsa autocriticii împreună cu inconștiența legată de răul propriu îl determină pe individ să afișeze o mască idealistă prin conceptele pe care le predică din punct de vedere moral, însă pe care nu le afișează și faptic. Jung face referire în acest context la integritatea individului și importanța acesteia. Ființa umană este într-o oarecare capacitate capabilă să deosebească incoerența dintre cele două și să respingă cu acest prilej informațiile venite de la o persoană care afișează această dualitate nerecunoscută de ea însuși. Idealismul predicat în societate nu are așadar putere în varianta sa exclusiv pozitivistă, Jung subliniind aici necesitatea cunoașterii și asumării contrariului negativ susținut sau afișat de către individ (Jung, 2011-2, p.578).
„Sondarea umbrei” duce, în viziunea lui Carl Jung, la a dezvolta modestia necesară individului în vederea recunoașterii propriei imperfecțiuni. Relațiile umane, susține el, nu pot fi stabilite cu adevărat acolo unde „această recunoaștere și considerare conștientă” lipsește. Relația cu celălalt are mai degrabă nevoie de imperfecțiunea omenească, de slăbiciune, când e nevoie de ajutor și sprijin, mai exact de o oarecare dependență, decât de diferențierea și desăvârșirea ce duc la provocarea contrariului. Într-o stare de perfecțiune omul nu are nevoie de un altul, ci mai degrabă îl împinge pe cel de lângă „într-o poziție subordonată sau chiar îl umilește prin superioritate morală” (Jung, 2011-2, p.579). O societate pentru a fi liberă necesită existența unui liant afectiv, un anume principiu unificator cum este acela al iubirii aproapelui. Proiecția este cea care determină absența iubirii între semeni. Jung susține în acest context că societății libere îi este necesar să se preocupe de „problema relației umane” într-o perspectivă psihologică, tocmai pentru a putea ajunge la o stare de coeziune în care îi rezidă forța. Puterea, violența și teroarea rezidă în locurile în care dragostea lipsește (Jung, 2011-2, p.580).
La momentul actual omul reprezintă o adevărată enigmă pentru sine însuși. Jung subliniază aici importanța reflecției asupra propriei persoane cu scopul autocunoașterii și necesitatea realizări unor comparații cu un oarecare „etalon de autoestimare”, care însă îi lipsește individului datorită unicității sale. Acest etalon nu face referire la natura sa biologică, ci mai degrabă la cea psihică (Jung, 2011-2, p.525). Sufletului individual, prin însăși individualitatea sa, reprezintă în realitate o „excepție de la regula fundamentată statistic” a colectivității. Societatea contemporană vede încă această dorință de individualitate ca o formă de revoltă egoistă. Creștinismul oferă aici un simbol ce descrie procesul de individuație al unui „om și fiu de om” prin care se ilustrează însăși încarnarea și revelarea lui Dumnezeu în ființa umană, respectiv modelul lui Hristos. Carl Jung afirmă aici că autorealizarea omului capătă prin această imagine o însemnătate greu de estimat. Atât timp cât autonomia omului îi rămâne ca o necesitate personală, individul reușește să supraviețuiască „spiritual și moral opresiunii colective” (Jung, 2011-2, p.529).
Frica generată de resturile arhaice inconștiente ce se bazează pe instinctele primitive din inconștientul colectiv este mai degrabă o piedică în calea autocunoașterii, respectiv a cunoașterii psihologice (Jung, 2011-2, p.530). O viziune pur științifică care pierde din vedere acest aspect spiritual al ființei umane poate duce, în viziunea lui Carl Jung, la erori de proporții ridicate. Principiile general valabile își pierd din importanță în momentul în care individul pătrunde din ce în ce mai profund în procesul de autocunoaștere. Cu cât omul încearcă să înțeleagă cât mai profund și complet natura umană, cu atât mai mult distanța dintre înțelegere și cunoaștere crește. Jung susține aici că ființei umane nu îi este necesară decât o înțelegere suficientă pentru atingerea unei stări de echilibru dintre ea și cunoaștere (Jung, 2011-2, p.532).
Introspecția, văzută ca o orientare către interiorul propriei ființe a individului în scopul cunoașterii și autocunoașterii, este indicată de Jung ca fiind cea care ajută cu adevărat la cunoașterea naturii umane reale dincolo de parametrii științifici care sunt de altfel limitați (Jung, 2011-2, p.537). Activitatea de reflectare a conștiinței împreună cu natura instinctivă ereditară, de tip arhetipal a individului prin care el este legat de mediul său, îi asigură acestuia corespondența cu lumea exterioară. Pulsiunile ființei umane, ce o trag pe aceasta în tot felul de direcții diferite, nu fac decât să faciliteze scindarea ei. Prin aceasta individul sfârșește într-un conflict continuu cu sine însuși și în imposibilitatea de a găsi un scop unitar pentru orientarea sa viitoare, la care răspunde prin „refularea costisitoare altor laturi ale ființei sale” (Jung, 2011-2, p.540). Acestei disocieri a omului individual aducătoare de haos, îi este necesară direcția și ordinea. Deși intenția conștiinței Eului este de a-și orienta voința către ieșirea din haos, ea se regăsește în dificultate în momentul întâlnirii cu factorii inconștienți proprii. Simbolul este cel care poate ajuta conștiința Eului să integreze într-o oarecare măsură conținuturile inconștiente cu care se luptă (Jung, 2011-2, p.541). Mai mult decât atât simbolul lui Hristos este acea „ființă vie care poartă în sine germenii dezvoltării viitoare” (Jung, 2011-2, p.542).
Ființa umană, „deși posedă conștiință, voință și rațiune”, își sprijină activitatea conștiinței pe temelia instinctului, din care își procură dinamica și principiile prin care este reprezentată. În viziunea lui Jung, autocunoașterea umană presupune adaptarea formelor de reprezentare primitive, existente în individ, la lumea contemporană care a ajuns să fie într-un mod considerabil transformată în ceva diferit de lumea arhaică. Cu alte cuvinte, individului rămas într-o oarecare măsură la un stadiu primitiv, din punct de vedere psihologic, îi este esențială transformarea și adaptarea la un nivel potrivit cu cerințele vieții contemporane (Jung, 2011-2, p.548).
Bibliografie
- Jung, C.G. (2011-2). OPERE COMPLETE – Volumul 10. Civilizația în tranziție. Editura TREI:București