Toate funcțiile psihice folosite de Jung în teoria sa, respectiv gândirea, simțirea, senzația și intuiția presupun existența unor atitudini specifice fiecărei funcții în parte. Apercepția mijlocește așadar pentru toate aceste funcții psihice în moduri specifice fiecăreia. Dintre ele însă, Jung evidențiază gândirea, ca și activitate aperceptivă, deoarece ea este cea care corelează conținuturile date de reprezentările individului. Gândirea poate fi de două tipuri, conform cu viziunea lui Jung, respectiv gândire activă și pasivă. El vede gândirea activă ca fiind o „acțiune volițională”, iar cea pasivă ca și „acțiune evenimențială”. Spre deosebire de gândirea activă în cazul căruia conținuturile reprezentărilor sunt supuse unui „act de judecată voit”, cea pasivă realizează corelații sau judecăți care se regăsesc în contradicție cu voința, intenția sau scopul individului. Aceste corelații pasive nu au direcție precisă, însă orientarea lor poate fi conștientizată printr-un „act aperceptiv activ”. Jung numește gândirea activă și gândire orientată în lucrările sale, iar cea pasivă o numește gândire intuitivă sau fantazare (Jung, 2004, p.729). De asemenea el menționează că ceea ce alți psihologi numesc gândire asociativă, la el este simplă reprezentare deoarece nu presupune prezența unui act de judecată (Jung, 2004, p.730).
În acest context el deosebește intelectul de intuiție intelectuală, afirmând că intelectul aparține gândirii direcționate, active, iar intuiția intelectuală celei nedirecționate, pasive. Gândirea direcționată este așadar funcția rațională deoarece „judecă și ordonează” conținuturile reprezentării sub formă de concepte după norma rațională a individului care este de natură conștientă. Gândirea nedirecționată, respectiv intuiția intelectuală, reprezintă o funcție de natură irațională deoarece „judecă și ordonează” reprezentările conform cu norme inconștiente și „nerecunoscute ca fiind conforme cu rațiunea” (Jung, 2004, p.731).
Pe lângă acestea, Jung deosebește și gândirea afectivă care este diferită de cea intuitivă și este dependentă și subordonată simțirii. Gândirea afectivă nu se supune legilor logicii și acționează „în favoarea intenției afective” (Jung, 2004, p.732). Simțirea precum gândirea este o funcție direcționată rațională. Când acestea două, respectiv gândirea și simțirea, nu urmează „o selecție logic determinată de obiecte, de calități sau de relații între obiecte”, ci elemente percepute în mod întâmplător, își pierd direcția de orientare și odată cu aceasta din caracterul rațional, devenind așadar parțial iraționale. Jung le numește pe acestea din urmă gândire și simțire senzorială sau intuitivă. Senzația și intuiția sunt funcții psihologice lipsite de direcție rațională, mai exact neconforme cu legile rațiunii (Jung, 2004, p.786). Jung consideră că ele au rolul lor în psihologia individului, întrucât nu toate conflictele interioare pot fi rezolvate într-un mod rațional (Jung, 2004, p.787).
Prin rațional Jung înțelege rezonabilul, respectiv „ceea ce corespunde rațiunii”. Rațiunea reprezintă atitudinea ce are la bază modelarea gândirii, simțirii și acțiunii după valori obiective stabilite prin „experiența obișnuită a faptelor exterioare” și a „celor psihologice, interioare”. Experiențele acestea reprezintă valori obiective doar în măsura în care subiectul le evaluează ca atare printr-un act al rațiunii. Atitudinea rațională este cea care îi permite individului să declare valorile obiective ca fiind valabile (Jung, 2004, p.796). Rațiunea umană este expresia adaptabilității la media fenomenalității, sedimentate în complexe de reprezentări, cu timpul solid organizate și constituind valorile obiective”. În viziunea lui Jung, legile rațiunii sunt cele care „desemnează și reglează atitudinea medie, corectă, adaptată” (Jung, 2004, p.797).
Gândirea și simțirea ca și funcții raționale sunt „decisiv influențate de momentul reflecției” (Jung, 2004, p.798). Instinctul reflecției, diferit de cel al activității, este cel care stă la baza procesului reflexiv. Acesta din urmă presupune întoarcerea spre interior din care reies „o serie de conținuturi sau stări care ar putea fi desemnate ca meditare sau cugetare”. Carl Jung leagă toate acestea de o „stare de spirit conștientă” (Jung, 2011-1, p.241). Instinctul reflecției constituie „ esența și bogăția psihicului uman”. Reflecția este cea care „ilustrează stimulul ca proces”, al cărui impuls îl transferă printr-o „serie de imagini” ce pot fi reproduse atunci când impulsul este unul suficient de puternic. Această reproducere este un rezultat al fluxului interior și are loc sub formă de gând abstract, expresie lingvistică, acțiune ilustrativă, prestație științifică, comportament etic sau reprezentare artistică (Jung, 2011-1, p.242). Stimulul ca proces este așadar transformat prin instinctul reflecției în conținuturi psihice, devenind trăire (Jung, 2011-1, p.243). Jung îl asociază aici cu pulsiunea creatoare și îl asociază cu creativitatea, pe care o vede ca și factor psihic de natură asemănătoare cu pulsiunile. Atunci când individul reprimă aceste pulsiuni, rezultatul este însăși autodistrugerea individului. Jung afirmă aici că „creația este tot atât de mult distrugere, cât și construcție” (Jung, 2011-1, p.245).
Bibliografie
- Jung, C.G. (2011-1). OPERE COMPLETE – Volumul 8. Dinamica inconștientului. Editura TREI:București.
- Jung, C.G. (2004). OPERE COMPLETE – Volumul 6. Tipuri psihologice. Editura TREI:București.